E primăvară, iar primăvara mă apucă dorul. Mi-i dor să văd drumul care te aduce în sat. Să-mi amintesc lutăria veche de la marginea satului, acolo, unde acum e pajiște și se văd țevile galbene ale instalației de gaz. Era adâncă de vreo 5-6 metri (sau poate așa o vedeam eu cu ochi de copil), vara oamenii luau din ea lut de uns pereții, pentru făcut chirpici ca să-și construiască spre toamnă o casă, să-i pună podul. Cu anii, după ploi, s-a format un iaz și când s-a aprins casa lui Vasile cel din deal ne-am așezat cu toții cei alergați să vadă evenimentul în lanț și transmiteam unul altuia căldări cu apă din iazul cela. Iar iarna era al naibii de grozav să aluneci cu săniuța de pe malul priporos și unde eu nu aveam voie să mă duc, fiind unicul copil la părinți și păzită ca ochii din cap de toate belelele.
Mi-i dor de vișinii care creșteau le-a lungul gardului dinspre drum, în copilăria mea, de cireșul din dreptul ferestrei în care stam ca un cocostârc, printre crengi și fire electrice, și scuipam sâmburi până se acoperea tot pământul din jurul copacului. Cireșele copilăriei…
Mi-i dor să mă duc în deal la vie. Să caut printre butuci tufele cele cu frunze mari, zimțate, să găsesc strugurii bătuți cu bobițe roze, dulci-dulci, și să nu știu atunci că nicăieri în lume nu sunt butuci de aceia. Mai în vale, sub tufele de răchită de la care bunelul tăia lozie de legat vița-de-vie, să culeg poamă costel, albă-gălbuie, mai în deal – raindor și zaibel – niște soiuri tehnice foarte bune și dulci. Printre butuci și fire de porumb să zăresc basmaua bunicii care prășește, încovoiată, pământul hleios și sărăcăcios, neroditor. Să prind a scânci că vreau acasă și ea să-mi spună: „Iaca se vede de-amu coada iepurelui”. Era iepurele cel care sta la capătul fiecărui lan și trebuia să prășești până ajungeai la el ca să-l vezi.
Ca sa mai scape de mine, bunica îmi făcea cu colțul sapei o gropușoară și adică era căsuța mea în care eu așterneam fel de fel de frunzulițe și floricele albăstrioare și uitam pe o vreme de miorlăit și de coada iepurelui. Să văd de acolo, întins la vale, tot satul, cu turla bisericii abia ivită printre copaci, acoperișurile caselor. Să văd oglinjoara mică a iazului din depărtare, la stânga, între două mici dealuri. Știam că acela e iazul satului vecin. Să văd pădurea de pe deal, așa cum era el la acea vreme, neciopârțită de „drujbă”, de un verde întunecat, aproape negru, să mă uit spre culmea dealului din dreapta la drumul cu plopi ce duce spre centrul raional.
Mai era via de la pădure, așa o numeam noi. Îmi plăcea tare mult să mă duc acolo cu bunica și cu mama sau cu una dintre ele, desigur, nu la lucru, ci duminicile ori în zile de sărbătoare, să vedem ce crește și ce nu, e mare buruianul sau mai rabdă prășitul. Era la celălalt capăt al satului. Ca să ajungi la ea, trebuia să treci tot satul. Mergeam pe lângă niște vii părăsite, unde abia de se vedeau butucii printre buruieni și vițele erau întinse la pământ. Mama cu bunica își aminteau ale cui sunt viile și de ce nu-s lucrate. Mai vedeam niște cireși răzleți și ele își aminteau a cui a fost pe vremuri pământul și ce cireșe bune făceau copacii ceia. Povesteau că înainte copiii care pășteau vacile, chiar și maturii, puteau să intre în orice vie la cireșe sau, mai spre toamnă, să rupă din orice lan păpușoi de copt și nimeni nu le zicea nimic, căci și la ei intrau alții, atât doar că nu aveau voie să rupă crengi, să distrugă. Mie mi se păreau interesante acele lucruri.
Multe sunt amintirile… Vreau să simt mirosul crizantemelor pe care mama le scotea din pământ toamna, după ce înfloreau, le punea în fel de fel de cutii de tinichea și căldări și ele stau înflorite în verandă până hăt la Anul Nou, răspândind mirosul lor puțin înțepător. Cele de azi, crescute prin sere cu chimicale, nu mai au miros… Mi-i dor de serile când stam cocoțate pe cuptor cu mama și cu bunica și ascultam cu urechile ciulite ce vorbeau ele, poate mai prindeam vreo bârfuliță ceva, ce alții nu știau. Îmi era drag să dorm toamna pe acel cuptor din bucătărioara de vară, care se încălzea uniform și era atât de dulce somnul pe el. Parcă nu aveam nici oase care să mă doară că era vârtos, nici genunchi care să înțepenească chiar și pe saltea moale. Îmi plăcea să mă trezesc dimineața și să simt mirosul de cărbuni „calupuri” (niște brichete negre făcute parcă din praf de cărbune), iar în plită să trosnească abia auzit focul aprins de bunica cu noaptea în cap.
Să mai trec o dată, de-a lungul, pădurea satului. Cea de atunci, cu stejari vânjoși, sub care adunam cu bunica ghindă pentru porc, cu poienițele ei mici, dar însorite și acoperite de iarbă deasă. În acele poienițe, primăvara, prin mai, când dau frunzulițele și creștea iarba, vedeai tot perechi și perechi de elevi de prin clasele mari care sau îmbrățișați și se prefăceau că se pregătesc cu mare sârg de examene. Să ajung cu prietenele până la celălalt capăt, unde creșteau primăvara viorele și grebănași. În partea asta, din dreptul satului, flori nu erau și aveai de mers destul de mult. De acolo să mă rostogolesc de-a dura la vale pe lângă stână, să urc celălalt deal și să ajung în Rădi, unde ne duceam primăvara după lăcrămioare, în timp ce mama credea că eu, pe la vreo fată, mă pregătesc de examene.
Câte alte mii de doruri și amintiri mai am, cred că nu le-aș mai termina niciodată. Acum, când vin în sat, nu mai găsesc atâtea prilejuri de bucurie. Ulițele sunt pustii, bătrânii rămași în sat nu prea ies din ogradă și doar rareori vreun motobloc tulbură liniștea. Nici cocoșii nu mai cântă ca altă dată. Cireada care se întoarce seara de la pășune e prea mică. Fântâna reparată frumos de primărie scârțâie rar de tot.
Dar e primăvară și ea aduce speranțe. Toamna, când am fost la mama, am văzut mulți copii îmbrăcați în hăinuțe frumoase, cu ghiozdanele în spate și copăcei în mână, ducându-se la școală. Era ziua de creare a spațiilor verzi. Vreau să-i văd peste ani, în sat, cu case frumoase, bogate, cum își duc la școală copiii care țin copăcei în mână…
