În politica externă Matei Basarab a căutat să stabilească raporturi pozitive cu toți vecinii Valahiei. Față de turci, s-a dovedit duplicitar, întreținând legături diplomatice secrete cu Papa de la Roma, Veneția, Imperiul Habsburgic și Polonia, ce viza construirea unei cruciade antiotomane. Relații încordate a avut însă cu Vasile Lupu, domnitorul Moldovei, care dorea scaunul domnesc de la Târgoviște, ceea ce a dus la declanșarea câtorva războaie, finalizate prin înfrângerea suveranului moldovean.
Odihna de veci și-a găsit-o în biserica mănăstirii de la Arnota, județul Vâlcea, una dintre cele mai remarcabile ctitorii ale lui. Peste secole, dăinuie, încă și astăzi, săpată pe unul din monumentele din Târgoviște, o inscripție de epocă, ce nu ne lasă să uităm că: „Mai bun domn decât Matei Vodă n-au fostu nici un domnu”.
Vasile Lupu – Mândrul continuator al bazileilor bizantini
Contemporan cu Matei Basarab, Vasile Lupu a fost „gospodarul” Moldovei, între anii 1634-1653. Intrat în istoria neamului, mai ales, prin celebra sa ctitorie – biserica „Trei ierarhi” din Iași (monument de o frumusețe unică în lume).
Dornic de măriri, Vasile Lupu va urca în ierarhia dregătorilor, din sfatul domnesc al Țării Românilor Moldoveni, până la rangul de mare vornic. Foarte ambițios, însă, nu se mulțumește doar cu atât și, în cele din urmă, ca rezultat al unor intrigi de palat, ajunge domnitor, în aprilie 1634. Iată cum îl descria vestitul călător sirian, Paul din Aep: „Înalt la stat, avea o înfățișare severă, cuvântul său era ascultat și vestit pretutindeni din pricina bogățiilor sale”.
Pe plan intern, este preocupat, la fel ca și omologul său din Valahia, de dezvoltarea economico-comercială, culturală, administrativă, socială, de cea bisericească și militară a țării. De persoana lui se leagă o serie de mari realizări și anume: introducerea tiparului în Moldova, înființarea Colegiului Domnesc (Academia Vasiliană), construirea bisericii „Trei ierarhi”, apariția, la 4 mai 1646, a celui dintâi cod de legi tipărit în limba română, întitulat „Pravila lui Vasile Lupu”. Miron Costin avea pe bună dreptate, consemnând în cronica sa „Fericita domnie a lui Vasile Lupu… a dus în mare măsură, la consolidarea puterii centrale, prosperitatea economică, stabilitatea internă și creșterea prestigiului zonal și european al statului românesc de la est de Carpați”.
În politica externă, s-a dovedit totuși, lipsite de realism, nu întotdeauna fericit alese. Concludent în acest sens, rămâne faptul că el a urmărit în permanență să obțină prietenia Poloniei (care trecea la moment un proces de criză politică), refuzând sistematic un acord cu Ucraina, Transilvania, Țara Românească și celelalte state creștine, ce erau dornice să elimine stăpânirea turcească din Europa. Pentru întărirea relațiilor cu regatul polon, o căsătorește pe Maria, cea mai mare dintre fiicele sale, cu marele magnat Ianos Radziwill.
Visând la gloria apusă a bazileilor bizantini, a încercat să-și extindă dominația și asupra Munteniei, intrând astfel în conflict cu Matei Basarab. După un șir de lupte este silit să renunțe, temporar la utopicele-i planuri. În continuare, se instaurează o perioadă de pace între cei doi voievozi români, pecetluită prin refacerea bisericii Stelia din Târgoviște. De către Vasile Lupu și zidirea mănăstirii Soveja, în Moldova de Matei Basarab.
Renăscând vechile ambiții, domnul moldovenilor își supără iarăși „vecinul de la sud de Carpați”, care ia din nou inițiativa luptelor. În consecință, oștirea munteană, întărită de un numeros detașament de ardeleni, pătrunde în Moldova și-l izgonește pe Vasile Lupu, înscăunându-l, la tron pe marele logofăt moldovean, Gheorghe Ștefan.
După un timp, susținut cu oaste, de ginerele său, Timuș Hmelnițchi, fiul marelui hatman al Ucrainei, Bogdan Hmelnițchi (cu care era căsătorită una dintre fiicele sale), Vasile Lupu revine în Moldova. Deși victorios de la început, în final este biruit (lângă Finta și Sârca) la 17 mai 1653.
Fugit peste Nistru, apelează la cazaci conduși de Timuș, timp de 12 săptămâni s-a apărat de atacurile întreprinse de Gheorghe Ștefan, dar fără succes. Vasile Lupu cere inițial, azil cazacilor, iar mai apoi refugiază în Crimeea, sub protecția banului tătar, Islam Ghirai.
Expulzat la Constantinopol, fostul voievod Vasile Lupu se stinge din viață în anul 1661, fără a-și realiza ambițiile împărătești.
Constantin Brâncoveanu – voievodul martir al Valahiei
Vlăstar al unei vechi familii de boieri olteni, înrudită cu puternicii Craiovești, iar pe linie maternă și cu ilustrul neam al Cantacuzinilor, el a guvernat statul românesc sud-carpatin aproape 26 de ani (de la 28 octombrie 1688 și până la 15 august 1714). conform obiceiurilor vremii, va plăti foarte scump, atât domnia (Înalta Poartă pretinzând haraciul încincit pentru recunoaștere), cât și îndelungata deținere a acesteia. În condițiile în care era nevoit cumpere permanent bunăvoința puterii suverane, se poate spune că a avut o cârmuire cu o fiscalitate excesivă.
Bun gospodar, Brâncoveanu s-a preocupat de bunul mers al economiei Munteniei, urmărind, pe toate căile, să asigure prosperitatea supușilor săi și venituri cât mai mari în visteria statului. În vremea sa agricultura, mineritul și meșteșugurile cunosc un progres apreciabil, reflectat, de altfel, în amplificarea schimbului negustoresc și intensa circulație monetară. Iar înflorirea producției de manufactură și a negoțului intern și extern, au avut drept consecință imediată dezvoltarea orașelor și a drumurilor comerciale.
Stăpânirea vrednicului principe muntean se remarcă printr-o înflorire a culturii și a artei, în timpul lui dezvoltându-se stilul brâncovenesc, manifestat în arhitectură, pictură, sculptură etc. din porunca marelui domnitor, se vor ridica numeroase și frumoase palate (ex.: Mogoșoaia, Potlogi), spitale (Spitalul Brâncovenesc), mănăstiri (Horezu), școli (Academia de la Sf. Sava), precum și tipografii (în număr de patru).
Mai bine de un sfert de veac, apreciind în mod realist raporturile de forțe, înțeleptul prinț al valahilor a desfășurat, pe plan extern, o politică de echilibru, reușind în acest fel să mențină autonomia Valahiei în relațiile acesteia cu cele trei mari imperii vecine: Otoman, Țarist și Habsburgic. În general, a promovat o diplomație foarte prudentă, nepronunțându-se categoric în favoarea niciuneia dintre tabere. În ce privește relațiile cu Moldova, ele au fost, în general, bune, Constantin Vodă Brâncoveanu fiind interesat, că în omologul său de la Iași, să aibă un aliat. După cum se știe obiectivul său consta în crearea unui front comun antiotoman cu toate statele creștine, iar țara vecină și soră, în niciun caz, nu putea fi exclusă din calculele sale diplomatice.
Bogățiile sale enorme (Brâncoveanu fiind supranumit de turci „Alân Bei” – prințul aurului) au trezit, din păcate, invidia padișahului Ahmed al III-lea, ce profitând și de trădarea stolnicului său, Constantin Cantacuzino (dornic să-l vadă pe fiul său, Ștefan, domn), poruncește mazilirea lui, la 24 martie 1714, învinovățindu-l, după surse (cronicarul otoman, Mehmed Rașid), că adunase multe bogății și arme pentru a se opune și a pregătit o răscoală antiotomană.
Va urma.
