Cariera politică și-a început-o, în anul 1582, ca ispravnic, avansând patru ani mai târziu, pe când unchiul său Lane Cantacuzino devenea mare ban al Craiovei, la rangul de bănișor al Mehedinților. Ascensiunea sa, s-a datorat, în primul rând, calităților excepționale, el făcându-se popular în toate straturile societății, prin îngăduință, arătată celor mari și oblăduirea acordată celor mulți și oropsiți.
Stârnind invidia și ura din partea domnitorului timpului, Alexandru cel Rău, Mihai trece munții în Transilvania la principele Sigismund Bathory. Susținut de principe, cât și de ambasadorul Angliei de la Constantinopol, financiar de Cantacuziniști, obține în 1539, sceptrul Țării Românești.
Înscăunându-se, la 23 octombrie 1593, ca domn, Mihai Viteazul va trece imediat la înfăptuirea programului său politic. Poziția sa nefiind pe deplin consolidată, este nevoit să adopte pentru moment o atitudine de aparentă supunere față de Poarta Otomană. Nu peste multă vreme, însă, el aderă la Liga Creștină, declanșând, la 13 noiembrie 1594, revolta antiotomană.
Foarte priceput în arta războiului Mihai dobândește numeroase victorii împotriva oștilor Înaltei Porți (Putinei, Stănești, Șerpătești, Ruscink, Călugăreni, Giurgiu, Nicopole, Vidin ș.a.) printre marii săi învinși numărându-se și vestitul otoman Sinan Pașa Kogea. Ca urmare a acestei situații, sultanul Mahomed al III-lea este nevoit să-l confirme, la 20 iulie 1597, ca domnitor pe viață, iar pacea încheiată în 1598 martie, practic însemna recunoașterea independenței Țării Românești.
Consecvent politicii sale antiotomane, el semnează, la 9 iunie 1598, un tratat de prietenie și alianță militară cu Rudolf al II-lea al dinastiei Habsburgilor. Prin acordul parafat la Mănăstirea Dealu se recunoștea supus al împăratului, fără plată a vreunei sume, totodată fiindu-i garantată domnia ereditară asupra Țării Românești și libertatea de deplasare a negustorilor români în Transilvania, Ungaria și Austria.
În august 1598 Mihai reîncepe războiul cu Imperiul Otoman și traversând Dunărea, dobândește nenumărate izbânzi asupra necredincioșilor. În continuare valahii înaintează până la Munții Balcani, zdrobind orice rezistență armată întâlnită în cale și pricinuind grele pierderi turcilor.
Biruitor, Mihai revine la Târgoviște, în noiembrie 1598, unde, după ce ia o serie de măsuri social-economice menite a consolida puterea centrală și a întări potențialul defensiv și ofensiv al țării, trece la înfăptuirea idealului măreț al unirii tuturor românilor într-un singur stat.
În acest sens, el ocupă în anul 1599, Transilvania, înfrângându-l la Șelimbar (28 octombrie 1599), pe noul principe al Ardealului cardinalul Andrei Bahory. La 1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul își face intrarea triumfală în Alba-Iulia, înfăptuindu-și primul obiectiv al sublimei sale misiuni.
După ce Dieta Transilvaniei îl recunoaște ca principe, Mihai Viteazul ia o serie menite să-i întărească stăpânirea în ținuturile intracarpatice, dar și să consolideze unitatea politică dintre acestea și Muntenia. Printre cele mai importante decizii ale voievodului român se numără stabilirea capitalei la Alba-Iulia, alcătuirea Sfatului Domnesc (deopotrivă reprezentanți ai nobilimii ardelene și boierimii muntene). Organizarea unei cancelarii, cu redactarea actelor și scrisorilor în limba română, îngrădirea privilegiilor magnaților unguri, crearea Mitropoliei ortodoxe a Ardealului ș.a. În hrisoavele slavone, purta titulatura de „domn din mila lui Dumnezeu al Țării Românești și Ardealului”, iar vasalii săi transilvăneni îl numeau principe.
În primăvara anului 1600, cucerește și Moldova (alungându-l pe Ieremia Movilă, omul polonilor și al turcilor), reușind să realizeze prima unire politico-statală a celor trei țări românești. Cu această ocazie, cancelaria va emite, la 27 mai 1600, un document în ca întitula, pe bună dreptate, „domn al Țării Românești, al Ardealului și toată Țara Moldovei”.
Însă dușmanii bravului voloh, nu dormeau: nemulțumirea aristocrației maghiare, a habsburgilor și polonilor, ce își vedeau periclitate pozițiile în spațiul carpato-danubiano-pontic, a făcut ca înfăptuirea marelui voievod român să fie de scurtă durată. Mihai este învins la Mirăslau, în 18 septembrie 1600, iar nobilimea ardeleană răsculată. Între timp, polonezii, conduși de cancelarul Zamoyski, ocupă iarăși Moldova, reînscăunându-l pe Ieremia Movilă, iar apoi năvălesc în Muntenia, unde datorită superiorității numerice, îl impun la tronul de la Târgoviște pe Simion Movilă (fratele domnitorului moldav).
Devine tot mai mult incomod, perfidul și invidiosul general imperial Giorgio Basta (cu aprobarea tacită a Casei de Habsburg) poruncește suprimarea Marelui voievod, așa cum recunoștea ulterior în scrisoarea expediată la 13 august 1601 viitorului împărat Mathias: „Mihai a fost ucis conform cu porunca dată de mine celor însărcinați cu executarea”.
Astfel, la 09 august 1601, trei sute de soldați valoni și nemți au înconjurat, din ordinul lui G. Basta, cortul lui Mihai din tabăra sa de pe Câmpia Turda. Unul dintre căpitanii valonilor, pe nume Jacques Beaury, însoțit de o numeroasă ceată de legii, va pătrunde în cort cu intenția de a-l aresta pe eroul de la Călugăreni. Refuzând să se predea întinzând mâna spre sabie pentru a se apăra, domnul român va fi străpuns în inimă cu o suliță de unul dintre atacatori. „Și căzu trupul lui cel frumos ca un copac… și rămaseră creștinii și mai vârtos Țara Românească săraci de dânsul” (Literatura română veche, 1969). consemnate și în Cronica Țării, frumoasele vorbe sunt mărturia modestă, dar emoționantă, a înălțătoarelor sentimente nutrite de față de Mihai, de cei ce i-au stat în preajmă și au luptat alături de el până la capăt, pentru realizarea sublimelor sale idealuri.
Om politic cu vederi largi și mare conducător de oști, Mihai Viteazul rămâne, în istoria poporului nostru, simbolul unității și al luptei pentru neatârnare. Valoarea lui a fost recunoscută la scară europeană și nu numai, încă în timpul vieții sale. Cronicarul francez Jacques Augustin de Thou nu exagera deloc scriind, la 1601 despre marele unificator al românilor, că era: „un bărbat strălucit și în norocire și în nenorocirea, după chiar judecată inamicilor săi”.
Radu Șerban – demnul urmaș al întâiului nostru unificator
După moartea lui Mihai Viteazul, cel care-i va prelua și realiza (poate într-o măsură mică), obiectivele politice va fi fostul său sfetnic, Radu Șerban, devenind în 1602, domnitor al Țării Românești. Născut la începutul dec. 7 al sec. al XVI-lea, în conacul boieresc din satul Mironești, de pe malurile Argeșului, el era singurul fiu al postelnicului Radu. Pe linie maternă se trăgea din puternicul și bogatul neam al Craioveștilor, din rândurile cărora s-au ridicat numeroși valoroși oameni politici.
Deși botezat Șerban, odată ajuns în posesia sceptrului domnesc își ia numele voievodal Radu rămânând însă, cunoscut în istorie cu ambele nume.
