Azi voi scrie despre doi oameni. Doi oameni speciali, care au fost sărbătoriți la începutul lui octombrie. Pentru că bunica și bunelul sunt acei oameni veniți din poveste, acei oameni cu ochi blânzi, acei oameni care îți iertau orice poznă ai fi făcut, acei oameni care întotdeauna aveau pentru tine, undeva dosit, toate bunătățile de pe lume.
Însă, eu sunt mai tristă decât oricând acum. De ce? Îmi pare mereu că anume în această lună tristeţile mele prind viaţă. Frustrările mele dor mai mult decât oricând şi zbuciumul meu e mai zbucium acum. E luna în care îi plâng pe acești doi oameni dragi.
Aceşti doi oameni au fost începutul a ceea ce sunt eu astăzi. Bunicii mei sunt două icoane sfinte pentru mine. Îmi aduc aminte cu drag zilele copilăriei mele. Zilele în care eram fără griji, fără tristeţi şi nu împovărată de nostalgie. Ei erau lângă mine şi mă protejau, mă înconjurau cu dragoste şi atenţie. Ei mă întrebau mereu „Ce ai?” cu sensul de „Ce s-a întâmplat?”. Bunicii mei nu jucau teatru, nu aveau mască şi intenţia să lovească pe la spate. Mă întrebau pur şi simplu „Ce ai?” pentru că mă vedeau abătută, poate supărată că alţi copii din mahala nu doreau să-mi dea vreo jucărie de-a lor să mă joc.
M-au educat bunicii mei în spiritul bunătăţii şi dragostei necondiţionate. Nu au cerut mai mult de la mine decât am putut eu să le ofer. S-au bucurat sincer pentru succesele mele şi erau apărătorii mei cei mai aprigi.
Zilele erau mai pline de soare, când erau alături de mine. Verdele ierbii era mai verde şi farmecul jocului era magic, pentru că era atât de simplu să îmi trăiesc viaţa alături de bunii mei.
Şi cerul i-a iubit enorm. Mi i-a luat pe ambii anume în această lună. Mi i-a luat şi mi-e un dor nebun de ei, de copilărie, îmi e un dor nebun de simplitatea lucrurilor, îmi e un dor nebun de râsul adevărat venit din inimă, îmi e un dor nebun să umblu desculț prin colbul drumului de țară.
Îmi pare mereu că anume în această lună tristeţile mele prind viaţă. Frustrările mele dor mai mult decât oricând şi zbuciumul meu e mai zbucium acum.
La sfârșitul acestui editorial vă doresc să trăiți clipe frumoase cât mai multe alături de bunicii voștri, pentru că ei reprezintă unica legătura a voastră cu copilăria. Și acum la maturitate dânșii o să găsească mereu pentru voi ceva gustos.
