Astfel de oameni cum este Gheorghe Gorencu, antrenor la Școala Raională de Sport Ungheni, cred, sunt greu de găsit. Să amenajezi din banii tăi o sală de sport și să antrenezi copii la haltere, puțini s-ar încumeta.
— Povestiți-ne despre copilărie.
— M-am născut în satul Cetireni. Când aveam 5 ani, familia mea s-a mutat la Unțești. În sat fiecare copil își ajută părinții, așa făceam și eu. Tata lucra fierar și eu cu bucurie băteam ciocanul. În plus, acasă el lucra cu lemnul, făcea butoaie. Eu de pe la 7 ani mă învârteam pe lângă el.
– La ce ați visat în copilărie?
– Încă nu mergeam la școală, dar visam să devin muzician, cântam bine la armonică. După clasa I sau a II-a fratele mai mare a vrut să mă ducă la școala de muzică din Chișinău, chiar am susținut un examen, în clasa de canto, dar nu am trecut. După aceea, am fost pasionat de desen și îmi ieșea foarte bine. Probabil, de la cineva dintre strămoșii Gorencu mi s-a transmis, ei au construit și au pictat biserici.
— Ce a fost după desen?
— Am decis să mă duc la aviație, să mă fac pilot. Clasa a X-a am absolvit-o cel mai bine dintre băieți, nu am avut nicio notă de „3”. Dar la comisia medicală s-a constatat că am vedere slabă. Cred că a influențat faptul că citeam nopțile. Îmi plăcea foarte mult lectura și citieam mult, deși mama îmi interzicea. Noaptea mă băgam sub plapumă și citeam cu lanterna. Citeam operele lui Jack London, Gogol, orice, citeam despre descoperiri, Marco Polo despre diversitatea lumii, despre Prjevalski, Magelan, Amundsen.
— Și unde v-ați dus cu aceste cunoștințe?
— Am avut un plan de rezervă – sportul, eu din clasa a VII-a am practicat luptele libere. La școala din Cetireni era un profesor excelent și el mă antrena. Când am decis să practic sportul, părinții mi-au spus ca nu este ceva serios pentru bărbați. Fratele absolvise colegiul de constructie și eu m-am dus la universitatea tehnică. La sport nu am renunțat, însă am început să practic halterele.
— Ați construit?
— După absolvire, am venit la Ungheni, am lucrat ca maistru, șef de șantier șapte ani. În acest timp am devenit maestru al sportului la greutăți, campion între sportivii de la sate. În oraș nu aveam unde să mă antrenez la haltere, din săli eram alungat, de aceea m-am ocupat de greutăți. Apoi am fost invitat în kolhoz, la Pârlița, unde s-a deschis o secție, apoi la școala de sport, am devenit directorul acesteia, am absolvit institutul pedagogic.
— Și viața personală?
— Cu soția am făcut cunoștință când eram student, dar atunci ceva nu a mers. Apoi ne-am întâlnit deja în Ungheni – ea este din Vulpești -, am început să comunicăm. Acum avem fiice mature, ambele au studiat în România, una e profesoară, a doua e pictoriță într-un muzeu.
— Dar când au venit timpurile noi…
— Am rămas fără lucru. Deși de dragul sportului multe am jertfit în viată, am educat mai mulți maeștri în sport. Ca toți, am trecut pe la șantierele Moscovei, dar m-a salvat faptul că am fost inginer, m-am integrat repede.
— Cum v-a adus soarta la copiii din satul natal?
— După șantierele din Rusia am luat în mână manualul de limbă italiană că să plec încolo, însă am fost invitat în Spania. Am plecat. Am început să lucrez, am învățat limba, am făcut cursuri la Madrid și am primit certificat cu care pot munci în orice țară din Europa. A fost greu, trei ani nu am fost acasă, nu aveam acte.
— Ce faceți acum, când sunt deschise toate frontierele?
— La sport nu am renunțat. Unul dintre patroni m-a invitat să mă ocup de fotbal, de care aveam idee. Mi-a propus să fiu antrenor la pregătirea fizică generală, cu un salariu bun, cazare și alimentare. Am telefonat acasă, mi-au spus „nu” și m-am întors. Am venit, am cumpărat fostul garaj al kolhozului și am făcut în el cu mâinile proprii o sală, „băgând” în ea aproape tot ce am câștigat…
