Aş dori să vorbesc despre ceva înălţător, de suflet, luminos, fără a ridica vocea, fără respiraţie întretăiată. Dar aud din toate părţile: viaţa e grea, statul e capturat, puterea e împărţită, iar cei cărora nu le-a ajuns ne cheamă să punem mâna pe topoare, bogaţii se îmbogăţesc, săracii sărăcesc, corupţii şi oligarhii prind la seu pe seama celor care muncesc, populaţia îmbătrâneşte, pensionarii le încurcă la toţi şi tot timpul cer ceva. Sărmana ţară care nu are nimic al său, unde societatea e divizată, fărâmiţată în cei de dreapta şi cei de stânga, români şi vorbitori de limbă rusă, proeuropeni şi proasiatici, creştini şi sectanţi, pldm-işti şi pdm-işti, guvernanţi şi popor, bogaţi şi săraci, cei care dau şi cei care iau, asupritori şi asupriţi, solicitaţi şi marginalizaţi, care gândesc şi care plutesc pe val. Aş vrea pur şi simplu să trăiesc, să lucrez ca să am cu ce trăi, să mă bucur de copii, de nepoţi doar pentru faptul că ei sunt, că-s sănătoşi, se ocupă de ceva, îi văd în fiecare zi, vorbesc cu ei. Dar nu pot, pentru că în urechi îmi sună: ţara e capturată, totul e furat, pentru toate vei plăti tu, ieşi în piaţă dacă nu eşti adept al „păpuşarului”, stai acasă, altfel poţi fi reţinut ca provocator. Şi iată în toată această cacofonie de negativism unica veste „îmbucurătoare”: Moldova fără mătreaţă. În sfârşit, am scăpat măcar de ceva. Păcat că nu de ceea ce am fi dorit ci într-un caz concret şi fără aportul producătorilor locali, în acelaşi timp, mă gândesc, oare chiar n-au putut să spună că Moldova e fără mătreaţă 99 la sută.
Joia trecută în drum spre serviciu în cap mi se rotea acest slogan prostesc despre mătreaţă. Mă gândeam, de ce se permite să se folosească denumirea ţării în reclama detergenţilor? Dacă vom continua aşa, ne trezim cu o Moldovă cu scutece, absorbante, careva articole de cauciuc, ar fi bine să fie galoşii pe care sătenii cu plăcere impusă îi poartă şi acum. Mă duceam la lucru, ca mulţi în acea zi, prin piaţa comercială din Ungheni, am bombănit în suflet, nemulţumită de noroiul veşnic de la benzinărie până la „peşte” – aici e un loc fermecat care nu se usucă niciodată. Alergam împiedicându-mă şi dintr-o dată mi s-a tăiat respiraţia – răsuna melodia lui Doga, valsul lui, saxofonul meu îndrăgit – iartă-ne, dragă muzicant, pentru că eşti nevoit să cânţi în stradă şi îţi mulţumesc. Şi dintr-o dată – Doamne, ce zi frumoasă, ce bine e că trăim, nu flămânzim, nu suferim de sete, nu tragem unul în altul. Uite câţi oameni merg, se duc la piaţă după cumpărături, se pregătesc de Paşte, îl vor întâmpina, se vor înfrupta, vor sta cu prietenii la masa de sărbătoare, numai de n-ar începe vorba despre politică. Mai bine ar porni muzica şi în sunetele ei ar tăcea puţin, s-ar gândi că viaţa e minunată, iar noi putem s-o facem şi mai bună. Principalul e să dorim.
