Cu trei numere în urmă, am scris un articol despre faptul că într-un sat o persoană i-ar fi îngrădit vecinului accesul spre ulița satului și acesta ar fi nevoit să înconjoare.
S-ar părea că nu e mare lucru: acum frate la frate poate face rău în caz de ceva nu-i place, iar aici e vorba de un vecin. Ce-i drept, la mijloc e doar faptul că vecinul nu i-ar permite mahalagiului să meargă pe pământ public. Veți întreba, ce fac autoritățile? Știți însă ce autorități sunt pe la noi – nu mă atinge și nu te ating nici eu. Mare treabă, cineva a îngrădit cu vreo 2-3 metri mai mult decât se cuvenea, unde mai pui că nu el ar fi făcut-o, ci fostul proprietar al casei. Nu e păcat, deține-l, uite cât pământ stă pârloagă și nu are cine să-l lucreze, au plecat toți. Când colo, apare cineva și zice: ia stați, acest pământ e patrimoniu public și eu am mai multe drepturi să merg pe aici decât celălalt să-l posede. Ce a fost mai departe? Mai departe jurnalistul nu scrie nici ce trebuie, nici cum trebuie.
Așa am pățit și noi cu acel om stimat, un bărbat deștept, frumos, pe care vrei să-l admiri, nu să clarifici relațiile din cauza unei sute de metri pătrați de pământ, în plus, public, pe jumătate din care crește iarbă și puieți de copaci, iar pe alta se plimbă câteva găini. L-am mai putea înțelege dacă acolo ar fi fost straturi pe care ar fi crescut ceva foarte bun și mult, dar nu este nimic de ce ai putea să te ții. Atât doar că poate undeva trebuie de scos plasa, de mutat poarta și de îngrădit grădina cu plasă sau ștachete.
Am început să scriu din nou despre acest lucru, deoarece am ofensat această persoană stimată. Cu ce? Vă spun tot acum, dar mai întâi vreau să-i mulțumesc că m-a dus la fața locului și nu aș putea spune că are dreptate. Oricât ar zice că nu el a îngrădit acel teren, că așa a fost, că nu era drum și nimeni nu mergea niciodată, nimeni niciodată nu s-a indignat, după mine, nu are dreptate – terenul e public și chestiunea trebuie soluționată, chiar dacă acum e mai greu de făcut fiindcă pământul a devenit obiect al unui litigiu.
L-am ofensat pe acest om bun scriind că, chipurile, vecinul lui trebuie să înconjoare vreo două verste prin porumb. S-a dovedit că acolo nu e un lan de porumb, ci altceva – alături e un drum de țară, mai departe pășunea presărată cu excremente de gâscă. Eu, de exemplu, n-am vrut să merg pe el, cu atât mai mult cu cât mă tem de gâște, iar acolo sunt multe. Pentru oponentul meu ar fi fost o insultă și faptul că drumul bun pe care el îl tot sfătuiește pe vecin să meargă, eu am spus că e rău, mai ales pe vreme ploioasă, măcar ia și urlă. Eu aș urla numai de aceea că sunt rele relațiile cu un asemenea om minunat din cauza unui hotar pe care mie mi-ar fi comod să merg. Și încă ceva. S-a dovedit că puieții de salcâm nu sunt sădiți sub ferestre, ci la distanța de 15-20 de metri de la casa vecinului, unde se termină grădina acestuia și începe pământul cu bucluc.
Vorbesc cu atâta ușurință despre pământ, însă el întotdeauna a fost motiv de ceartă, de la el se băteau pe viață și pe moarte. Dar poate au trecut acele vremuri și e timpul să facem ordine în această privință? Dar pentru așa ceva trebuie să ai voință. Eu, noi, autoritățile.
