Astăzi, vorbim cu o femeie care știe ce înseamnă să te implici în dezvoltarea culturii la sat. Aceasta e directoarea Casei de Cultură din satul Petrești, Parascovia Ceban.
— Soţul v-a ”îmbolnăvit” de cultură, care se dezvoltă după principiul ce mai rămâne din bani?
— Nu pot spune că anume el este acesta, pentru că am absolvit școala de iluminare culturală din Soroca. Dar anume cultura a fost cea care ne-a unit. La timpul cela, vă amintiți, erau brigăzi de agitație care evoluau în câmp, la fermă, a fost greu, dar interesant. Soțul meu – pe atunci încă nu-mi era soț — a lucrat mai întâi conducător artistic la casa de cultură, apoi a devenit directorul ei.
— De cât timp lucraţi în domeniul culturii?
— Am avut o pauză lungă după șase ani de muncă. Pe atunci ne mutasem în casă nouă, care era departe de casa de cultura, iar de lucrat trebuia seara, mai mult, lucram împreuna cu soțul acolo, așa că a trebuit să plec.
— Când soarta v-a întâlnit cu Mihai?
— În clasa a 10-a eu cântam în ansamblul vocal, el pe atunci îmi acorda deja semne de atenție. Îmi plăcea să cânt, de aceea au intrat la școala de iluminare culturală. Deși, desigur, într-o oarecare măsură a influențat și viitorul meu soț.
— Și când aţi revenit în cultură?
— În 2006 mi s-a propus să particip la concursul pentru ocuparea funcţiei de director al casei de cultură de la noi și iată-mă aici de 9 ani, atunci a trebuit să pornesc de la zero, totul era distrus, chiar și scaune nu erau. Și abia acum, datorită primarului, a fost efectuată reparația capitală.
— Cât e de ușor astăzi să lucrezi la casa de cultură?
— Ca întotdeauna, nu este ușor, dacă avem în vedere că tinerii de azi sunt atrași de tehnologii informaționale și este dificil de a-i face să participe la anumite acțiuni. Cu toate acestea, noi îi găsim pe cei care încă mai au dorință de a participa, nu întâmplător avem colectivul folcloric-model “Datina”.
— Cântecul vă ajută în viaţă? Acasă cântaţi?
— Desigur, ajută, și cum să nu cânt acasă dacă am cântat la nunţi si cumetrii. Când faci ceva și cânți, atunci și munca sporește, și rezultatul este mai bun.
— Cum, de ce și când aţi început să cântaţi? Poate părinţii, bunicii au cântat?
— Părinții mei au murit foarte devreme, învățam în clasa întâi când a murit tata care, îmi amintesc foarte bine, cânta. În casa noastră a fost radiolă, discuri și eu de atunci îmi amintesc cum cânta Nicolae Sulac ”Bate luna”. Mama mea, de asemenea, a avut o voce bună, dar și ea a murit peste doi ani, eu și sora am rămas cu bunica. Iar în casa părintească, îmi amintesc, întotdeaua răsunau cântece, poate de aceea și am dragostea față de cântec, iar vocea am primit-o moștenire de la părinți.
— Copilărie fără dragoste de mamă, fără sprijinul tatălui, cum a fost atunci?
— Bunica a făcut totul ca să nu simțim absența lor, pe noi ne-au iubit, ne-au îmbrăcăt așa cum alți copii nu erau îmbrăcați având părinți vii.
— Ce cunoașteţi despre străbunici?
— Știu că părinții bunicăi mele pe tată, care ne-a crescut, au fost bogați, aveau cai, vaci, dar nu aveau angajați lucrători, cred, de aceea nu au fost deportați. Iar bunica ne-a crescut nu numai pe mine și sora mea, dar și pe fiicele mele, atâta timp cât eu cântam în brigada de agitație (râde). Bunica avea 93 de ani când a plecat dintre noi …
— Dacă ar fi posibil să întoarceţi timpul, aţi schimba ceva în viaţă?
— Nu cred, rădăcinile mele sunt adânc prinse în satul natal, în satul în care locuiesc oameni buni, unde sunt toate condițiile pentru trai.
— Vă consideraţi o femeie fericită?
— Mă consider și fericită, și împlinită. Am copii minunați, fiecare are propria lui casă, fiica cea mare locuiește în sat, lucrează ca educatoare la grădiniță, cea mai mică e în Chișinău, este femeie de afaceri. Fiul locuiește în Soroca și lucrează acolo în poliție. Nu, în cultură nu a dorit. A absolvit școala de muzică, clasa pian, la insistențele tatălui. Iar cântecul mereu e cu mine.
