Uite, uite că mai petrecem un an. Un an în care s-au întâmplat multe. Cu bune, cu rele îl vom petrece. Nu ne va păsa că nu avem bani în pungă. Îi vom găsi neapărat. Unii vor face împrumut de la vecini, alții vor primi colete de prin străinătate, iar ai treilea chiar vor lua credite.
Că așa suntem noi, moldovenii, „de unde avem, de unde nu avem”, trebuie să avem mese doldora de bucate și tradiționale, și din astea mai simandicoase, împrumutate de pe acolo de unde am fost peste an. Dar cine își mai aduce aminte de Crăciunul ăla, când nu ne chinuiau întrebările gen „Ce se întâmplă în țara mea? De ce oamenii sunt mai indiferenți? De ce politicienii fac politică pentru beneficiul lor? Etc.etc.?”. Iată eu când vorbesc de Crăciun îmi imaginez instantaneu zăpadă. Foarte multă zăpadă şi foarte, foarte albă şi copacii îmbrăcaţi în alb ca pentru a se duce la vreun bal. Apoi, în acest tablou mirific din mintea mea apar cetele de colindători. Copii înfofoliţi în haine şi cu traiste până la ghenunchi. Printre acei copii mă văd şi pe mine. Uite acolo, un ghemuleţ de om îmbrobodită într-o şalincă de-a mamei şi pe mâini purtând mănuşi împletite de buna mea şi în picioare pâsle. Ţin minte că aceste încălţări erau de culoare neagră şi eram foarte mândră. Mai pe scurt, mi se vedea doar nasul care era roşu de la gerul de afară.
Atunci când colindam nu îmi prea păsa de bănuţii care mi-i dădeau oamenii. Ei, dar vorba se schimba atunci când cineva îmi oferea cu drag mere, nuci şi mă pofteau şi la anul să-i colind. Un alt cadou mai preţios nici că putea exista pentru mine.
Revenirea de la colindat se încheia cu cina de sărbătoare alcătuită din pârjoale şi mămăliguţă caldă pregătite de mama şi servite direct pe pat pe un ştergărel. Poate cuiva să i se pară ciudat, poate chiar demodat, dar pentru mine cina aceasta simplă ţărănească rămâne a fi ceva sfânt, reprezentând focul din vatră care păstrează unită o familie.
Îmi vine acum în minte o altă imagine, o altă amintire caldă, curată şi sfântă prin simbolismul ei, acea a candelei. În Ajunul Crăciunului mama aprindea, o aprinde și în continuare, candela cu evlavie şi un respect deosebit. În acest ritual mama îşi pune toate speranţele, dorinţele pentru o viaţă mai bună pentru ea, pentru familia ei şi pentru toată lumea.
În Crăciunurile copilăriei mele nu existau cadouri scumpe, cel puţin în familia mea. Dar vreau să menţionez că dragostea părinţilor mei, încrederea care ne-au acordat-o, sfaturile lor şi susţinerea permanentă au fost şi rămân cele mai de preţ cadouri.
Acum, în prezent, Crăciunul pentru mine înseamnă să-i ofer piciului meu amintiri pentru a le aşterne şi el cândva pe hârtie și încerc să-i creez pe cât este posibil acea atmosferă a Crăciunului din copilăria mea.
