Zilele trecute am fost într-o școală dintr-o localitate rurală din raionul Ungheni. Locul, care cândva era sursă de cunoștințe pentru circa 500 de copii, acum abia de adună în sălile de studii 200. Migrația, scăderea natalității – acestea sunt rea-litățile care nu pot fi evitate și principala explicație a schimbărilor ce survin.
Odată ce am pășit pra-gul școlii, am fost cuprinsă de emoții. Nu eram nici la examen, nici nu trebuia să țin un discurs în fața unor oameni necunoscuți. Am fost mirată, când cea care mă însoțea și care era cu totul din alt domeniu a avut aceleași sentimente, de parcă mi-ar fi citit gândurile. Aparent, nu părea o școală prietenoasă copiilor. Aici nu ne referim la cadrele didactice, căci nu avem drep-tul moral să le punem un careva calificativ. Nici clădirea nu era atât de veche, ba dimpotrivă, mare, spațioasă, parcă luminoasă, dar totuși rece. Am început să analizăm împreună: pereți văruiți până la jumătate, cu brâie albastre și podele cârpite, perdele albăstrite pentru a nu dezvălui de cât timp stau atârnate, nici un tablou, nici chiar desene ale copiilor, nici chiar fotografiile celor mai buni elevi.
Nu este vina directoarei, dacă ar putea, desigur, ar schimba și aspectul sălii de festivități, și al claselor, și din holuri. Singurul motiv este lipsa banilor, iar reparația cosmetică, făcută an de an, presupune doar acea cârpeală a fisurilor de pe tavan și a linoleumului învechit. În ogradă – câteva clădiri nefinisate, altele – devastate, fără uși, cu sticlele sparte la geamuri, un coș plin cu gunoi, iar în bătaia vântului – un veceu.
Stilul minimalist, impus de împrejurări, puțin îi predispune pe copii, pe parcursul celor nouă ani de studii, să fie ambițioși, să viseze cu ochii deschiși, să aspire la un viitor mai fericit. Analizam copiii. Se pare că ceea ce am presupus mai sus împreună cu colega mea, la acel moment, este adevărul crud. Îi privim pe cei din clasele primare – ochi sinceri, fețe zâmbitoare. Apoi ne îndreptăm privirea către cei care urmau să recite poezii pentru spectatori – priviri triste, obosite, de parcă nu ar fi absolvenții de mâine, nimic nu divulgă faptul că încă puțin și vor avea libera alegere a profesiei, vor încerca să cuprindă necu-prinsul. Ce s-a întâmplat? Ceva oare le-a scăpat maturilor? Sau poate de vină este mediul în care trăiesc, unde sunt educați acești copii? Vreau să cred că fiecare dintre ei va alege să își urmeze studiile la liceu sau la colegiu. Doar că realitatea, se pare, va fi alta – vor rămâne acasă ca să își ajute părinții în câmp, își vor găsi un loc de muncă, căci, cum zicea și colega mea, greutățile financiare și viața amară de la sat le-au furat acestor copii dorința de a mai învăța.
