Părea că mai ieri omul cosea cizme, iar azi coace plăcinte. Şi acest lucru nu miră deloc nici pe el, nici pe cei pe care i-a dus capul să-l numească brutar. Toţi din jur se indignează, se miră, iar proaspătul brutar e liniştit, plin de sine, pentru că el toată viaţa se ocupă de tot ce vrei, numai nu de ceea ce a fost învăţat să facă.
Cred că şi noi ar trebui să nu ne mai mirăm, pentru că lumea noastră, şi cea sovietică, şi cea post-sovietică s-a bazat şi se bazează anume pe aşa ceva. E straniu că ne dezicem de tot ce e sovietic, dar continuăm să utilizăm „cu succes” aceleaşi metode, uitând că poporul de azi nu e cel care păşea spre comunism, deşi „călăuzele” de azi îl impun să rătăcească pe drumuri, cu toate acestea el s-a deşteptat şi nu mai poate privi în linişte la plăcintele fără gust ale cizmarului.
Ce-i drept, noului brutar nu-i pasă. El se simte bine, e sătul şi stă la cald lângă „cuptor”, ba încă şi se mai supără dacă cineva îndrăzneşte să se mire de un cizmar care face plăcinte. Dar el le face pe motiv că şi mai înainte făcea ceva, adică nu cosea cizme, ci croia rochii, şi doar din cauza că purta mantie întunecată, iar acum se dichiseşte în haine de care poartă mai-marii pe sula de cizmărie şi covata cu aluat. Desigur, poporul se supără că în această privinţă nu se schimbă nimic, se bosumflează şi cizmarii cu brutarii. Se supără pentru că toţi anii trăiţi sub drapelul socialismului şi, chipurile, sub drapelele democraţiei, ne-au tot spus că ei sunt fără de păcat. Ce importanţă are că în cuferele lor se prăfuiesc straie roşii, verzi, albastre, fiecare păstrează în ladă tot ce vrea.
Pe mine în acest caz mă jenează faptul că nu ştiu ce să spun atunci când la redacţie vin oameni şi se plâng, de exemplu, pe un funcţionar care a lucrat peste tot, s-a ocupat cu tot ce a putut până s-a cocoţat în jilţul foarte comod, cu spetează înaltă, fără a şti să facă ceva. Un vizitator, zilele trecute, şi-a împărtăşit durerea simţită la o activitate, când, în faţa sălii pline, acest funcţionar n-a putut lega două cuvinte, a dat dovadă de lipsă de respect faţă de oaspeţi, a salutat-o pe cineva din rudele sale care se afla în sală. Interlocutorul a spus că i-a fost atât de ruşine pentru cel care vorbea, reiese, şi în numele lui, încât a plecat de la activitate. Păcat că nu se ruşinează deloc cei care îi înzestrează cu putere pe „oratorii” ca acesta, iar despre cei din urmă nici nu mai vorbim – ei, se pare, s-au născut fără obraz, altfel nu şi-ar fi schimbat hainele ca mănuşile, nu s-ar fi apucat să frământe aluatul ştiind a lucra cu aţa de cizmărie.
