Mulţi nu vor înţelege rostul întrebării mele. E criminal şi gata! Milă faţă de el nu trebuie să ai! De fapt, nici nu mi-am propus să găsesc răspunsul la această întrebare. Cred că nici nu există. Una însă ştiu, un părinte, indiferent de circumstanţe, îşi iubeşte copilul, mai mult decât propria sa viaţa. Sau, mă rog, aşa ar trebui să fie.
Săptămâna trecută am asistat la o şedinţă de judecată la care s-a pronunţat sentinţa în privinţa unui minor criminal. (Să nu mă blamaţi pentru că îl numesc aşa.
Conform DEX-ului, e persoana care a comis o crimă). Mi se pare că în sală doar eu eram căzută din pod. În general, gândul că te afli într-o odaie, unde în câteva clipe se va decide soarta pe câţiva ani a unei persoane, îţi dă fiori. Ceilalţi participanţi erau parte obişnuită a scenariului. E activitatea lor zilnică, aşa îşi câştigă traiul. M-am gândit atunci cât e de nasol să fii procuror sau judecător. Ai de-a face cu partea problematică a societăţii. Unii dintre ei s-au obişnuit să acuze, alţii să dea verdicte pentru cei care au încălcat.
Priveam inculpatul. Un băieţaş de 15 ani, mărunţel, tuns scurt. La o vârstă atât de fragedă a reuşit să îşi dea viaţa peste cap, totodată să o curme pe a altuia. N-am văzut tristeţe în ochii lui. Mai degrabă deznădejde. Parcă ar fi aşteptat ca viaţa lui să aibă acest deznodământ. Tatăl tânărului condamnat nu era în sală. În general, nu prea s-a interesat de soarta lui. Mama băiatului avea ochii roşii, dar la auzul că fiul său criminal va sta la puşcărie 10 ani, nu a scăpat o lacrimă. Straniu.
O situaţie care nu e unică. În Moldova mii de tineri aleg căi greşite, de aceea adolescenţa, o parte din tinereţea lor e pierdută între ziduri reci. Iar când revin în societate, puţini dintre ei reuşesc să se integreze, majoritatea pomenindu-se înapoi, în puşcărie. Mii de părinţi ajung în situaţia aceasta. Nu ştiu câţi dintre ei îşi pun întrebarea de ce copilul lor a ajuns în acest hal şi dacă, cumva, se blamează pentru aceasta. Pentru că da, eşecul copilului e vina părintelui. O spun cu responsabilitate.
Atunci când vorbim despre o crimă, de regulă, compătimim victima. Mai puţin ne întrebăm ce se întâmplă în familia celui care a comis fapta. Nu ţi-a murit copilul, dar e îngrozitor că trebuie să trăieşti cu gândul că ai crescut pe cineva care a făcut un masacru. Te întrebi unde ai greşit, ce ţi-a scăpat de a ajuns al tău copil acuzat de omor. Doamne, nici nu vreau să ştiu.
Cel mai probabil, acel copil, care acum e privit drept criminal ordinar, nu a fost iubit în familie, dar ignorat, abuzat. Poate că această grabă după „vreau să am” l-a făcut să pătrundă în locuinţă străină şi a vrut să îşi însuşească ceva ce nu îi aparţine. Cu siguranţă nu e vina lui. Nu doar a lui.
