E bine că generația mea mai trăiește cu deprinderile vechi, își iubește țara, ocărând guvernul și având prea puțină încredere în funcționarii de toate nivelurile. Ea reușește să supraviețuiască cu pensii mizere și în condiții minime, probabil, această „capacitate” a moștenit-o odată cu sângele părinților care au îndurat frigul, foamea și războiul. Tânăra generație e altfel, pe ei cu vorbe despre patrie n-ai să-i legi de casă, principalul lucru pentru dânșii sunt banii, pentru ei își lasă copiii, în cel mai bun caz, cu părinții în vârstă, dar îi pot încredința și unei femei străine. A venit o prietenă din Polonia pe câteva săptămâni și tot timpul a plâns uitându-se la băieții ei de 11 și 8 ani, care cu fiecare întrebare alergau la bunica, iar mama pentru ei însemna doar comunicarea pe skype și cadourile trimise cu microbuzul. Dar au trecut doar doi ani.
Eu locuiesc în Ungheni nu departe de frontieră și văd aproape în fiecare zi un grup de băieți, cred că au vreo 10-13 ani. La acea oră ei ar trebui să fie la școală, iar ei, fumând, se plimbă și, uneori, cer de la mine pâine. Deocamdată numai cer, dar cine știe ce va fi peste vreo trei ani. I-am întrebat cine sunt, unde și cu cine trăiesc. Cel mai mic a răspuns că locuiește nu departe de „biohimzavod”, cu bunica. Aici discuția noastră s-a încheiat, căci l-au chemat prietenii. Și eu m-am gândit, nu sunt ei oare rodul acestei educații pe skype?
Astăzi trecutul nostru este hulit în fel și chip. Cică, totul era rău, viață normală nu era. Dar de ce nu se vorbește despre aceea că atunci s-au construit foarte multe fabrici, grădinițe, școli, ferme și oamenii trăiau, fie și nu prea bogat, dar fără ura și răutatea care se întâlnesc în zilele noastre. Iar ceea ce a fost construit în acești ani s-a distrus, s-a furat. Spuneți-mi, ce s-a construit acum, ce s-a făcut pentru acest popor care merită o soartă cu mult mai bună? Eu nu-mi mai fac griji pentru mine, ci pentru cei cinci nepoți ai mei care locuiesc în Italia, în Germania, în Rusia, în Polonia.
Maria Petrovici
