Zilele acestea, am văzut pe una din rețelele de socializare câteva fotografii cu femei care curățeau știuleți de porumb, așezate pe grămezi mari, înșirau frunze de tutun, erau tinere, vesele (mă rog, cineva le fotografia) și am citit comentariile. Multe persoane, se vede, trecute de mult de 50 de ani, cu entuziasm povesteau cât de bine și vesel era atunci, pe vremea uniunii sovietice, să lucreze toamna cu toată școala la lucrările agricole. M-am gândit: ce era bine? Exploatarea prin muncă a copiilor care se numea fățarnic „educație prin muncă”? Fiindcă era orice, numai nu „educație prin muncă”.
Începând cu clasa a cincea, așa mărunței cum eram, de pe la mijlocul lui septembrie, mai mult de o lună umblam cu toată școala la lucru în kolhoz. Și pe ploaie, și pe vânt. Am fost odată și în clasa a patra cu primul învățător la strâns cartofi pe un câmp nu departe de sat. Înainte mergea un tractor și le scotea, iar noi le adunam, le puneam în saci și îi urcam într-o căruță. N-ar fi fost mai cu cale să facem lecții în acea zi? Se pierdea kolhozul dacă nu strângeam noi cei câțiva saci de cartofi? Spre seară ne-au adus un coș de căruță cu poamă și mie tare mi-a mai fost rău. Mă rog, eu – flămândă, poama stropită cu chimicale și nespălată, mâinile mele pline de glod…
Diminețile era frig, cădea brumă. Ne adunam pe terenul școlii și ne porneam cu toții grămadă. Mergeam mult. „Alaiul”era lung, de vreo 200 de metri. Pe drum se ridica un colb ca după cireada de vaci a kolhozului. Dacă ne duceam la fățare, era mai bine, drumul mai scurt, însă deseori ne duceam în cealaltă parte a satului, mergeam pe niște drumuri de care nici nu știam, habar nu aveam că satul are și pe acolo pământ. La fățare erau grămezi uriașe de porumb „de după combain”, adică pe jumătate curățat. Ne așezam pe grămezile acoperite de brumă și începeam a curăți. Știuleții erau reci, frunzele de pe ei înghețate și noi le rupeam cu mâinile goale. Promoroaca sub noi se topea. Băieții mai prindeau șoareci și muream de frică, îmi venea să mă îngrop în mormanul de știuleți, să nu-mi pună vreunul în sân. Lucram până pe la 14.00. Ajungeam acasă târziu, ruptă de foame și nu-mi mai simțeam picioarele. Degetele stau cârcel și abia spre seară de îndreptau. Mulți elevi lipseau, căci se duceau la norme cu părinții. Ceilalți, care au venit dimineața la școală, cum se vede, se duceau după amiază să le ajute.
Dacă ne duceam la livadă la cules mere, trebuia să avem căldări de acasă, nu era voie să scuturăm copacii, dar băieții așa mai ascultau… La cules poamă era greu, fiindcă ne duceau pe parcelele cu vie nelegată. Acolo unde vița era întinsă pe spalieri culegeau kolhoznicii. Trebuia să ridici vița și să cauți strugurii. Cea albă se scutura și învățătorii ne puneau să adunăm bobițele. Noi le călcam cu picioarele și le îngropam în țărână când ei nu ne vedeau. Pedagogii stau și ei toată ziua în picioare cu clasele lor. Viile erau hăt pe celălalt deal, cam la 4 kilometri de școală, aveai de întins până acolo, nu șagă. Înapoi ajungeam pe brânci. Nu aveam cu noi nici apă, nici mâncare, așa lucram și nimeni nu se plângea, poate nici nu știam că ar putea fi altfel, alte condiții de „educare prin muncă”, mai ușoare, mai pentru vârsta noastră, în cadrul orelor de studii etc. Erau copii deprinși cu munca și cu greul, iar eu, unicul copil într-o familie de funcționari, nedeprinsă cu munca, știind doar de biblioteca și cercurile extrașcolare, mă luam după ei și-mi ieșeam din piele să nu rămân în urmă cu lucrul, că muream de rușine.
Ne-au dus chiar și la tutun – la cules pe deal, la fățare la înșirat. Veneam fiecare cu acul lui, înșiram așezați în jurul unei grămezi cât toate zilele, nimeni nu trândăvea, nu ne scoteam ochii cu acele. Ne urcam pe leațurile de care se legau bucățile „în căsuțe” și le întindeam la uscat. Ne întreceam clasă cu clasă. În clasa a șasea, ca să fie căruța noastră cu frunze mai grea (la fățare cântăreau căruțele, era întrecere socialistă între clase, nu era glumă), s-a băgat la fund un băiat care cântărea vreo 70 de kg și l-am acoperit cu frunze. Mai vorbea cineva de securitatea muncii, de interdicția de a lucra la tutun pentru copii?! În clasa a noua a ieșit altă aiureală – să lucrăm după lecții. Mai multe zile ne-am tot dus la hotar cu satul vecin la cules și la înșirat tutun. Însera devreme, pe la ora 17, se făcea frig și te pișca rău de tot corpul. Ne întorceam acasă pe întuneric. Nu era cineva dintre maturi cu noi. Noi, fetele, ne bazam pe protecția colegilor de clasă, niște băiețandri de 16 ani. Venea o căruță, încărcam sforile cu frunze de tutun, numite la noi „bucăți”, și le duceam la fățare. Legam bucățile, ajungeam acasă obosiți și a doua zi – la lecții, dar manualele nici nu fusese deschise.
În clasele mari am fost și la curățat sfeclă. În primăvara ceea rărisem și prășisem sfecla pe acel lan. Era toamnă târzie, lapoviță, sfeclele pline de noroi, cu frunzele înghețate și noi tăiam frunzele cu secera și aruncam rădăcinile în coșul unui tractor. Atunci nu-mi puneam întrebări – așa trebuia să fie și acceptam orice. Ceilalți copii care lucrau cot la cot cu părinții toată vara la kolhoz și iarna pe lângă casă cred că nici nu-și dau seama că cineva le fură copilăria.
În fiecare an de Paște ne duceau la livada colhozului să sădim puieți sau să dăm copacii cu var. Nu era destul că înainte de ziua de naștere a lui Lenin se făcea „subotnik”, uneori în ziua următoare după „subotnik” se organiza un „voskresnic”, numit pe la noi „duminical” (subotnikul așa și rămânea, cum se vede, niciun cuvânt nu se potrivea cu „subbota”).
Știți care era unicul lucru frumos atunci? Tinerețea noastră, speranța și visul.
Au trecut zeci și zeci de ani de atunci, dar nu găsesc răspuns la o întrebare simplă: ce se făcea cu banii câștigați de copii, doar munca noastă avea preț, munceau câteva sute de elevi, prestația era mare, dacă n-am fi lucrat noi, ar fi trebuit să le plătească pentru muncă kolhoznicilor. Cred că așa și n-am să aflu răspunsul.
Și mai am o întrebare: cum aș fi fost eu, dacă n-aș fi lucrat toamne întregi pe dealurile kolhozului: mai necărturară, mai ignorantă, mai iresponsabilă, mai leneșă, mai vulgară, mai indiferentă? Nu cred. Educația vine din familie, nu de pe deal.
