Ştiu că opinia mea, de data aceasta, va nemulţumi unii pedagogi. Ştiu că multora nu le va fi pe plac ceea ce voi scrie mai jos, totuşi sper că supărarea lor nu se va răsfrânge asupra elevilor, unul dintre ei fiind chiar copilul meu.
Dragi şi stimaţi dascăli, vă rog, nu mai urlaţi la copii, că se aude de la redacţie! Este un apel care vreau să îl fac de mult timp, la care, între timp, am găsit două variante de răspuns: fie că persoana respectivă nu s-a regăsit între copii, nu a înţeles că prin intermediul ei elevul îşi formează personalitatea, iar cea de-a doua, una drastică – persoana urgent trebuie să îşi schimbe profesia.
Ce fel de oameni vrem să fie copiii noştri? E una din cele mai bune întrebări pe care ar trebui să şi-o pună fiecare părinte. Întrebare, care, la fel, are o sumedenie de răspunsuri. Unii părinţi vor ca ai lor copii să aibă doar note bune şi foarte bune. Alţii îşi văd copilul un matur de succes, legându-i viitorul de cele mai bune profesii. Pentru toţi însă este vital ca ai lor copii să fie sănătoşi. Pentru mine personal însă e foarte important ca al meu copil să mai fie şi fericit. Filozofic vorbind, anume de la cea din urmă dorinţă – de a fi fericit – începe cunoaşterea lumii de către copil.
Vă puteţi imagina că un copil, căruia i se oferă toată dragostea acasă şi nu duce lipsă de atenţie din partea celor apropiaţi, are o haină fericită şi una nefericită? Eu – da, căci am trăit un sentiment de nedumerire chiar săptămâna aceasta. Cămaşa roşie, în carouri, nu îi aduce noroc. Anume când poartă această cămaşa, profesoara X ridică constant vocea, iar notele de la teste nu sunt cele aşteptate. Oare pedagogul crede că tonalitatea vocii lui este direct proporţională cu asimilarea materiei de studii? Aiureli – cu cât mai tare va striga, cu atât mai repede va trezi repulsia faţă de sine şi de obiectul său la aceşti bieţi copii. Nu e un fapt descoperit acum de mine, este unul din principiile pentru o bună însuşire a materiei de studii. Oare nu s-a săturat să strige continuu la ei, ca a doua zi bietul copil să nu mai vrea să se ducă la şcoală?
Ce-ar fi să facem un experiment simplu: timp de o săptămână, de fiecare dată când pedagogul cu pricina va intra în cabinetul metodic, la el să strige directorul adjunct sau directorul. Aşa, din senin, fără careva temei! Oare cât va rezista nervii lui? Cum rezistă atunci nervii unui copil când un an întreg pedagogul (de-ar fi doar unul) strigă ba la Ionică, ba la Marius, ba la Nicolae, că nu şi-a făcut temele, că a uitat formula, că nu are caiet sau că nu a fost la testul de ieri?
Psihologii spun că un copil are reuşita mai bună la şcoală dacă este fericit. Mă întreb: oare copiii noştri sunt fericiţi? În mare parte, nu sunt! Atunci, dragii şi bunii mei dascăli, poate de aici o începem: folosim mai des tehnici de predare, de motivare, de apreciere a cunoştinţelor elevilor şi nu în ultimul rând de comunicare cu copiii noştri, care să îi ajute să crească şi să se realizeze pe viitor, fie el mecanic, bucătar sau notar. Apropo, stimaţi maturi, să nu uităm că peste ani, elevii voştri şi copiii noştri vor păstra în memorie amintiri legate de şcoală, de pedagogul îndrăgit, de lecţia predată frumos şi de haina care, pentru un moment, l-a făcut să se simtă nefericit şi înjosit (poate prea dur o spun) de pedagogul care l-a întrebat formula şi el a uitat-o mai mult de frică decât pentru că nu a înţeles-o la lecţia anterioară.
