Săptămâna aceasta m-am întâlnit cu mama Sandrei. Este tânăra despre care am scris în numărul trecut al ziarului. E imobilizată la pat de mai bine de 20 de ani, iar mama, din vina unui soţ violent, a lăsat casă şi masă şi închiriază o locuinţă în oraşul Ungheni. Spune că în curând trebuie să vină stăpânii de peste hotare, de aceea urmează să elibereze apartamentul. Am văzut-o disperată, doar nu ştie unde va locui peste câteva săptămâni.
Primii care i-au întins o mână de ajutor au fost chiar tinerii de la Centrul „Casa pentru toţi”. Dânşii i-au donat bani Sandrei pentru ca această să îşi poată continua tratamentul. Să fiu sinceră, chiar m-a mişcat până la lacrimi acest gest frumos. Doar a fost făcut de cei care, la fel, au nevoie de susţinerea comunităţii şi a statului – persoanele cu dizabilităţi. Mama Sandrei a făcut un drum până la redacţie pentru a le mulţumi public acestor tineri cu inimă mare.
Câţi dintre noi, cei care avem un venit stabil, fie chiar şi nu atât de mare, un acoperiş deasupra capului, suntem sănătoşi, facem astfel de gesturi? Câţi dintre noi jertfim din puţinul pe care îl avem şi facem pe cineva fericit? Am să îndrăznesc să spun că foarte puţini. Nu pentru că suntem egoişti, mercantili sau zgârciţi. Unii, pur şi simplu, nu au timp pentru aceasta. Alţii nu ştiu cum şi cui să ajute. Îmi aduc aminte de un caz de acum câţiva ani. O cunoştinţă îmi spune că a donat casa părinţilor din sat unei familii care creşte un copil cu dizabilităţi. Zicea că nu a putut să vândă casa în care a crescut şi, chiar dacă o va face, aceşti bani nu-i vor aduce fericire. În schimb, faptul că a făcut o familie fericită, o face de o mie de ori mai împlinită. Nu cred că dacă cineva îi va propune şi acestei familii un astfel de ajutor, ea va refuza.
La fel, îmi aduc aminte, că un consilier orăşenesc şi-a donat îndemnizaţia sa, acumulată timp de un an, unei grădiniţe de copii. De atunci însă nimeni nu i-a urmat exemplul. Poate că cineva a mai făcut-o, dar pe ascuns, să nu știe nimeni. Un cuplu din oraş care are un restaurant, la fel, sunt niște oameni care fac acte de caritate, dar care niciodată nu au dorit să vorbească public despre aceasta. Mi-a plăcut cum au spus: pomana o faci cu oamenii străini, nu este neapărat să ai o icoană pictată sub care să citeşti numele tău. Dacă e să judecăm după cele scrise în sfintele cărţi, atunci Domnul le vede şi le cunoaşte pe toate, fără să trâmbiţezi despre acesta.
Nu pot fi de acord cu ceea ce spun acești oameni. Cred că trebuie să mediatizăm toate cazurile de caritate făcută de oamenii mărinimoşi. Sunt persoane care ar dori să facă acte de caritate, dar nu ştiu cum şi cui. O fi la fel şi cazul Sandrei. Poate că se vor găsi oameni care vor ajuta această familie. Poate dacă vor citi, vor auzi, se vor molipsi şi alţii, încercând să facă un suflet fericit. Credeţi-mă, acest sentiment este reciproc.
