De mică mi-a fost, și cred că nu numai mie, să aud expresia că am ajuns la sapă de lemn sau că vom ajunge.Cauze multe se găseau ca să ajungi la o asemenea constatare: sărăcia, plecarea peste hotare mai întâi a sutelor de moldoveni, apoi a milioanelor, lipsa unei direcții clare de dezvoltare etc. Și nimeni nu s-a gândit că, poate, cel mai mult ne dăunează obiceiul de „fiecare trage la turta sa”, pentru că atunci când fiecare își ia partea fără să se gândească la întreg, riscăm să rămânem fără nimic.
Ne-am obișnuit atât de mult cu acest mod de a face lucrurile, încât parcă nu mai vedem cât rău ne facem singuri. De peste 30 de ani, în loc să construim un sistem bazat pe merit și competență, ne-am mulțumit să păstrăm lucrurile așa cum sunt, să ne bazăm pe relații și pe „învârteli” în locul muncii bine făcute. În felul acesta, am ajuns într-un cerc vicios din care ne tot chinuim să ieșim, dar parcă ceva ne trage mereu înapoi.
În multe locuri, când vine cineva nou, primul lucru pe care îl face e să schimbe oamenii din jurul său. Nu pentru că cei dinainte nu erau capabili, ci pentru că… pentru că are el pe cineva „mai bun”. Și ce înseamnă „mai bun”? Mai bun în sensul de mai competent? Mai pregătit profesional? Nu. „Mai bun” doar pentru că este cineva cunoscut, cineva de-al casei, cineva „de încredere”. Și astfel, pozițiile importante nu mai sunt ocupate pe baza priceperii, ci pe baza legăturilor personale.
Iar cei care nu fac parte din acest cerc restrâns, dar totuși reușesc să rămână pe poziții, intră într-un alt joc – cel al bârfelor, al intrigilor, al războiului de culise. În loc să-și vadă de responsabilități, încep să analizeze cine are mai multă influență, pe cine trebuie să „pupe” și pe cine trebuie să înlăture. În astfel de condiții, munca devine un aspect secundar, iar ceea ce ar trebui să fie o funcție de răspundere ajunge să fie doar un loc călduț, păstrat cu orice preț.
De peste 30 de ani ne chinuim să scăpăm de „fiecare trage la turta lui” și nu putem. Nu putem, pentru că nu lăsăm noi „ce-i în mână nu-i minciună, ce-i în vis e înșelăciune”. Preferăm să ținem cu dinții de ce avem, să păstrăm pozițiile, avantajele, funcțiile, dacă asta înseamnă să sacrificăm progresul. De aceea, schimbăm fețele, dar nu schimbăm mentalitățile. Rotim aceiași oameni prin funcții diferite, dar nu aducem oameni cu adevărate capabili. Și astfel, ne trezim că, în loc să construim un viitor mai bun, doar cârpim un prezent care se destramă pe zi ce trece.
Și totuși, până când? Cât timp vom mai merge pe același drum, așteptând să ajungem altundeva?
