Inceput aici, continuare.
Ieșind din închisoare, Nicolai s-a căsătorit cu o fată din sat. O chema Larisa, era o fată frumoasă, harnică, dar căsătoria lor nu a durat nici un an, ea a dorit altă viață. Nicolai a plecat iarăși la oraș, s-a aranjat hamal la un magazin de mobilă.
Tot aici lucra unul din amicii săi din compania lui Anatolii, îi spunea Andrei, el tot era hamal, era căsătorit, avea o fetiță, părea foarte fericit. Nicolai uitase de toate păcatele săvârșite, voia numai să lucreze, să aibă o bucată de pâine pe masă. Andrei avea un frate pe care îl chema Gheorghe, el lucra tot la acest magazin ca paznic. Pe frați de mult îi frământa gândul cum să prade magazinul, voiau să-l ia pe Neculai la ajutor.
Nicolai nici în ruptul capului nu voia să participe la jaf, dar nu a fost chip, prin șantaj l-au impus.
Totul era minuțios pregătit. Într-o seară, când au văzut că ziua s-a adus marfă, au fost vânzări mari, ei au hotărât să prade magazinul.
Noaptea au neutralizat paznicul, au intrat în magazin, au umplut o geantă cu bani și au ieșit. În timpul acela paznicul și-a revenit și a împușcat. L-a nimerit pe Gheorghe drept în cap, a doua împușcătură l-a răpus pe Andrei. La Neculai era geanta și el a fugit ca fulgerul.
A luat bicicleta pregătită de cu ziuă, hârlețul, s-a dus în satul vecin la cimitir. Cimitirul se afla lângă sat, era noaptea, întuneric. Neculai a găsit mormântul mamei sale, a săpat o groapă la capătul mormântului și a îngropat geanta. A tras țărâna la loc să nu se observe unde a fost săpat, iar dimineața a fost ca ceasul la lucru. Dar la lucru îl aștepta de acum politia. Noaptea, când a fost efectuat jaful, Nicolai era cu glugă pe cap, dar totuși poliția i-a incriminat că el a efectuat jaful cu toți ceilalți participanți. Nicolai cum a putut a negat toate învinuirile, dar fiindcă el a avut atâtea încălcări în trecut, l-au judecat la șase ani de închisoare.
În închisoare toți anii acestea era terorizat să spună unde sunt ascunși banii furați, dar el a suferit toate bătăile, dar nu a spus unde sunt banii, acum, simțind că moartea este alături, văzând că timp de un an jumătate Ștefănel îl apără, el a hotărât să spună, măcar Ștefănel să poată folosi banii. Îl chemă mai aproape ca să-i poată vorbi, i-a mărturisit totul, dar îi spuse:
— Când vei scăpa de pușcărie și vei lua banii, te rog să te duci la mănăstire, să rogi preotul că într-o zi de sărbătoare mare să-mi slujească prohodul, eu se vede că am să mor fără lumânare, tot după ce va petrece toate slujbele, să fie pregătită o masă de pomenire, preotul să o binecuvânteze, lumea să vină la praznic, te rog să nu jelești bani, să faci totul cum eu te rog. Neculai, în semn de recunoștință, i-a dat o mie de ruble lui Ștefănel ca să aibă când se va elibera din închisoare. Ștefănel l-a încurajat, îi zise că totul va fi bine și că el nu va mai deceda așa de repede. Neculai, după ce a vorbit, obosise, s-a întors cu fața la perete, când Ștefănel l-a chemat seara la masă, el nu a răspuns, când s-a apropiat de pat, Ștefănel a văzut că Neculai era fără cunoștință.
Ștefănel a bătut în ușă, a chemat gardienii și a cerut imediat să fie luat Neculai și dus la spitalul din închisoare, altfel cu deținuții din toată celula vor scrie plângere. Neculai a fost dus la spital, în următoarele zile Ștefănel îl vizita.
Timp de o lună de zile Nicolai și-a revenit considerabil, nu mai tușea, arăta destul de bine și îi era foarte recunoscător lui Ștefănel, s-a întors în celulă. Viața se depăna mai departe.
Vadim
Ștefănel se împrietenise cu badea Vadim, omul responsabil de biblioteca închisorii.
Era un bărbat liniștit, tăcut, smolit cu un păr bogat presărat de bruma anilor, la înfățișare arăta cam de patruzeci de ani.
În bibliotecă era o ordine exemplară, toate cărțile erau așezate după conținutul lor, romanele pe un raft, agricultura pe alt raft, psihologice alt raft și așa mai departe.
Mulți deținuți cereau de la rude să le aducă cărți la închisoare, le citeau ori nu le mai citeau, dar când se eliberau nu luau cărțile acasă, le lăsau pentru alți deținuți. Vadim pe toate le strângea grijuliu și le punea pe rafturile din bibliotecă.
El era om închis, nu prea vorbea, dar de Ștefănel i-a plăcut și când venea la bibliotecă, îl așteptă cu cărți noi să i le recomande să le citească.
Vadim era la închisoare de doisprezece ani, mai avea să ispășească încă trei ani, cu nimeni nu vorbea despre crima pe care o săvârșise, dar astăzi a dorit să-i povestească lui Ștefănel durerea lui.
Când Ștefănel a intrat în bibliotecă cu un braț de cărți, Vadim s-a bucurat, i-a propus o carte de psihologie. S-au dat în vorbă și Vadim l-a întrebat:
— Pentru ce stai la închisoare? Eu văd că ești un băiat bun.
Ștefănel i-a povestit viață lui și tot ce s-a petrecut în legătură cu pedeapsa lui.
Atunci Vadim i s-a destăinuit lui Ștefănel.
Familia lui Vadim era o familie de moldoveni gospodari, avuți, care trăiau liniștiți în satul Vâlcea, județul Braniște. În familie era numai el, atâta copil aveau părinții. Pe mama lui o chema Anastasia, iar pe tatăl său Leonid.
Vadim avea douăzeci și doi de ani când în sat la joc a întâlnit-o pe Viorica, o fată din satul vecin. Era o fată frumoasă foc cu părul negru bogat, lăsat pe spate, ondulat frumos, cu ochii negri, nasul drept, buzele frumoase, dinții albi ca zăpada. Era o fată încrezută în frumusețea sa. Vadim la început a crezut că el a ales-o pe Viorica, dar pe urmă și-a dat seama că a fost invers.
El s-a îndrăgostit de la prima vedere și peste vreo două săptămâni au făcut nunta. În zădar părinții îi spuneau că au aflat de la oamenii din satul vecin că este din neam rău, în sat le era porecla „soi rău”.
Pentru Vadim totul era în zădar. Mama lui avea o prietenă pe care o chema Zina, era o femeie liniștită, nu avea pe nimeni, nu a fost niciodată căsătorită, pentru ea familia lui Vadim era familia ei. Ea cu mama lui Vadim era prietenă din copilărie, tot timpul îl petreceau împreună, se ajutau una pe alta.
Va urma
