Vorbim mult despre bunătate. Însă oricum în societate nu se adaugă compasiune. Cred că va fi abia atunci când oamenii vor începe a trăi normal, când nu vor fi îngrijorați de probleme pe care le știm cu toții din propria experiență. Când toți vor avea locuri de muncă, salarii decente și nimeni nu va trebui să plece în străinătate pentru a câștiga bani, se vor duce doar în vacanță, atunci când politicienii nu se vor mai mușca unii pe alții, scoțând așii ba dintr-un loc, ba din altul.
Vedeți la ce fel de vorbe m-a împins un incident ce a avut loc la Centrul de Sănătate. Liftul s-a oprit la un etaj, ușile s-au deschis și o femeie încerca să scoată un cărucior în care se află o persoană cu un picior bolnav. Îi era greu, fiindcă ușa mereu se închidea și îi prindea pe cei din lift, iar aceștia încercau să iasă. În cele din urmă, a ieșit, dar cu mult greu. Holul de la etaj era ticsit cu oameni și niciunul nu s-a mișcat pentru a-i ajuta. Veți întreba de ce am stat eu? Da, am stat, dar foarte rău, pentru că merg cu cârje.
La ușa cabinetului doctorului e coadă. Vine un băiețel, cu cârje și el, stă în picioare și nimănui nu-i trece prin cap să-i ofere locul, deși, cred eu, îi este foarte greu să stea.
Alături, pe o banchetă, stă un băiețel cu o mână bandajată, un bărbat sănătos stă lângă el – am decis că acesta este tatăl său. Toată lumea stă jos, mulți și-au băgat nasul în telefoane mobile, băiatul cu cârje continuă să stea în picioare, dar aici, cum se vede, ceva s-a trezit în sufletul bărbatului pe care l-am considerat tatăl copilului cu mâna bolnavă – iată pe el l-a ridicat în picioare omul „milostiv”.
