Una dintre agențiile de presă a lansat un apel de a scrie o scrisoare adresată țării cu ocazia celei de-a 27-a aniversări de la proclamarea independenței. Am decis și eu să scriu una. Așadar, bună ziua, țară care mi-ai devenit natală. Oare am crezut eu atunci, cu aproape jumătate de secol în urmă, când am venit aici, unde m-a uimit totul și mi se părea că sunt peste hotare, că va fi așa? Ce anume m-a uimit? Totul. Drumurile asfaltate umbrite de plopi piramidali, trotuarele, magazinele în care se vindea lapte, carne, pește, veselă, haine, încălțăminte – în zona necernoziomică, de unde am venit eu, nu era așa ceva, nu erau drumuri asfaltate, iar magazinele – doar cu mărfuri alimentare și industriale.
Autorul unei scrisori asemănătoare își amintește că atunci în țara ce se numea RSSM îi era mai ușor să-și găsească de lucru unui locuitor al Tulei, Kalugăi, păcat că nu era în această listă și Kirovul, de aceea eu trei luni, având în buzunar diploma de învățător, am bătut pragul a tot felul de instituții, șefii mă întrebau cine și de unde sunt, se uitau la diplomă, o lăudau și promiteau că vor telefona… dacă apare ceva. Într-o instituție comercială un bărbat în vârstă, foarte simpatic, mi-a spus că trebuie să caut de lucru în instituțiile conduse de ruși sau ucraineni. Atunci m-am gândit pentru prima dată că iată, aceasta e țara unde „de la Moscova pân-la hotare omul știe că-i stăpân în țară”.
Ce-i drept, m-a adăpostit un moldovean, un om minunat, Simion Popa – fiul lui, cu care un timp am lucrat în același birou, a devenit membru al Curții Constituționale. Astfel, îi sunt recunoscătoare primului meu șef din Ungheni care mi-a schimbat viața și m-a făcut să mă îndrăgostesc de cultură, domeniul în care am muncit aproape 30 de ani. Mi se pare că datorită lui am îndrăgit din tot sufletul acest meleag, cântecele și dansurile lui, limba care, spre marea mea părere de rău și rușine, nu am reușit să o însușesc, dar consider că am transmis această dragoste fiicelor și nepoților mei.
Voi mai spune cu regret că în anii de independență am simțit că nu am nici eu independență, nici tu, țară. Tu, ca și până acum, depinzi de alte țări, fie ele cele mai prietenoase, gata să te ajute și să te susțină, dar ești dependentă. Eu am devenit dependentă de politica care, în majoritatea cazurilor, e bazată pe ură față de ceea ce a fost, iar eu, nu știu cum, mă pomenesc implicată în asta. Iartă-mă, țară, dar am început să mă simt nu tocmai comod, deși știu că ție nu-ți pasă de vreme ce te uiți liniștită cum atâția copii de ai tăi, tineri, capabili, te-au părăsit, de unde să-ți mai pese de o fiică vitregă. Mulțumesc, țară, că m-ai învățat multe și eu am înțeles multe lucruri, am învățat să tac în compania unor persoane pe care le cunosc de mult și să comunic cu mii de străini. Totuși, îți mulțumesc că te am.
