Într-adevăr, suntem aşa cum suntem. Întâlnesc o cunoştinţă care acum câteva săptămâni şi-a făcut o mică operaţie la un spital din capitală. O întreb, cât a costat-o această „plăcere”. Ea râde şi-mi spune că mă interesez ca toţi pacienţii de la spital înainte de externare: tu cât ai dat, dar tu cât ai dat? De ce suntem aşa? De ce considerăm că suntem obligaţi să-i dăm ceva medicului? Şi îi dăm, chiar dacă avem poliţă de asigurare şi operaţia e fără plată. Noi totuna considerăm că trebuie, pur şi simplu, suntem obligaţi să dăm. Ce-i asta? Ruşine, dependenţă de sclav, recunoştinţă peste măsură, mai exact, măsurată în echivalent bănesc? Cunoscuta mea i-a dat chirurgului 600 de lei, fără a-i „mulţumi” anesteziologului, un om bun şi vesel. Zice că s-a simţit foarte incomod, pentru că chiar şi bătrânelele pentru o operaţie de acest fel dau câte 1000. Ce-i drept, fiica uneia din ele e în Franţa, a celeilalte – în Italia.
De ce credem de cuviinţă „să le mulţumim” de sărbători, şi nu întotdeauna cu cadouri simbolice, pedagogilor de la şcoală şi educatoarelor de la grădiniţă, dar nu-i mulţumim măturătorului, poştaşului dacă ne-a adus ziarul, vânzătorului – dacă lăsăm uneori câte 10 bani pe tejghea, e cu totul altceva. Suntem cu adevărat recunoscători sau contăm pe anumite favoruri?
De ce ne indignăm atunci când de la noi se cer bani pentru operaţia care de fapt e gratuită? De ce nu ducem acei 1000-1500 lei cu recunoştinţă şi pocloane? De ce – e neplăcut să ai de a face cu un escroc? Or, anume noi ne-am adus contribuţia după puteri la ceea ce acum se consideră un lucru normal. Noi suntem de vină că i-am învăţat să facă totul contra plată, la ce atunci să ne indignăm, de ce să strigăm despre corupţie şi să zicem că la noi nimeni nu face nimic?
Tot aşa e în business, în mediul de afaceri. Dacă ne gândim, în timpul privatizării multora le-a căzut în mână bogăţia din priceperea de a umbla cu şmecherii şi fofârlica, nu de a administra o afacere. Pentru că aceştia erau în fond funcţionari de partid şi comsomol sau numiţi de ei. În majoritatea cazurilor, ei nu erau nici economişti, nici jurişti, iar ceea ce le pica trebuia administrat cumva. Atunci au început să-i mituiască pe cei de care depindea soluţionarea anumitor chestiuni legate de bogăţia adusă de apă, au început să „ungă” fără a se gândi că vor trece vreo 10-15 ani şi vor trebui să soluţioneze problemele numai cu ajutorul banilor. Oare sunt mulţi din cei care niciodată n-au dat bani nimănui, ci şi-au soluţionat problemele legate de business datorită minţii şi cunoştinţelor lor, l-au convins pe funcţionar că au dreptate aducând argumente?
Nu va mai trebui să luptăm cu corupţia dacă vom înceta să dăm, să mulţumim, să mituim.
