Sunt ani care trec liniștit, aproape imperceptibil, și sunt ani care ne zdruncină până în măduvă. Anul 2025 a fost dintre aceia care nu ne-au întrebat dacă suntem pregătiți. A venit cu schimbări bruște, cu plecări dureroase, cu răsturnări politice, dar și cu lecții pe care nu le mai putem ocoli.
Alegerile parlamentare au fost o oglindă pusă în fața unei societăți obosite, dar încă vigilente. Un electorat care poate că nu mai are entuziasm, dar are încă luciditate. Un vot care a vorbit nu doar despre politicieni, ci și despre nevoile, fricile și speranțele noastre. Despre direcția în care vrem să mergem și despre confuzia care ne însoțește adesea.
Apoi, anul ne-a lovit exact acolo unde doare: în memorie, în repere, în simboluri. L-am pierdut pe Ilie Ilașcu — un om care nu a fost doar un nume în istorie, ci un reper al rezistenței. O mărturie vie a demnității pentru care s-a plătit scump. Tot în acest an, s-a stins și Eugen Doga, compozitorul care a reușit să pună în note ceea ce noi nici măcar nu găsim în cuvinte să exprimăm. Muzica lui a fost puntea dintre generații, dintre oameni, dintre lumi. Plecarea lui a lăsat în urmă o tăcere grea. Ne rămâne doar să respectăm memoria lor.
Schimbarea de guvern a venit ca o completare firească într-un an mereu în reașezare. Un executiv pleacă, altul vine — și, odată cu el, un nou val de promisiuni și aceeași luptă veche de a recâștiga încrederea unei societăți tot mai fragmentate. De multe ori, oamenii se simt abandonați între discursurile politice și realitatea de acasă, de la serviciu, din spitale, de pe drumuri. Un an ca acesta nu a făcut decât să scoată în evidență cât de adânci sunt încă rănile noastre ca stat.
Dar nu doar țara a fost pusă la încercare. Și fiecare dintre noi. Pentru mine, 2025 a fost un drum al căderilor și ridicărilor. Un an în care am simțit pe pielea mea cât de fragilă este liniștea și cât de repede se poate prăbuși totul. Am văzut cât de greu se reconstruiește și cât de mult contează oamenii din jur: cei cunoscuți, dar și cei care apar din senin exact când ai nevoie de ei. Cine ar fi crezut că uneori sprijinul adevărat vine tocmai de unde nu-l aștepți, iar cei care te cunosc de ani nu văd ceea ce alții, abia întâlniți, observă imediat — că poți, că ai resurse, că încă ai forță sau că ai nevoie de ajutor?
Anul acesta mi-a reconfirmat un adevăr dureros: sistemul nostru de sănătate are încă enorm de mult de reparat. Unele protocoale, în loc să aline, par să apese și mai tare acolo unde doare. Îți dai seama cât de importantă este reforma abia atunci când ajungi în locurile unde ea lipsește.
2025 mi-a arătat și că tăcerea nu rezolvă nimic. Problemele reale nu dispar dacă le ignorăm. Dimpotrivă — cresc, se înrădăcinează, se întorc împotriva noastră. Uneori oamenii aleg confortul negării în locul adevărului incomod, dar anul acesta nu mi-a permis să mă ascund. M-a obligat să văd lucrurile așa cum sunt.
Și, poate cel mai important, 2025 mi-a dat o lecție simplă, dar usturătoare: poți să ai nu știu câte, X,Y, Z, diplome de licență, alte câteva de master și încă tot atâtea doctorate. Poți să fii decorat, titrat, elogiat. Dar dacă nu ai cei șapte ani de acasă, bun-simț, rămâi doar un gunoi (iertată-mi fie exprimarea) cu ochi și picioare. Iar asta, poate mai mult decât orice, a devenit unitatea mea de măsură pentru oameni.
Așa se încheie anul 2025: cu pierderi, cu reașezări, cu momente care ne-au forțat să ne trezim și cu o sumedenie de întrebări rămase fără răspuns. Dar și cu un adevăr simplu: viitorul nu vine singur. Îl construim noi. În alegerile noastre, în tăria noastră, în bunul-simț pe care îl ducem cu noi, mai ales atunci când lumea pare să-l fi uitat.
Anul care vine poate fi un început nou. Dar depinde și de noi dacă vom fi pregătiți pentru el.
