Spun asta din motiv că unghenenii la greu au lansat focuri de artificii la sărbătorile de iarnă. Unii chiar atât de fericiţi au fost că şi la trei dimineaţa au făcut-o. Or, focurile acestea de artificii se egalează cu bucurie, cu fericirea, cu voia bună, cu bunăstarea. Într-un cuvânt – viaţă bună.
Doar că 2020 a fost cum a fost, doar fericit nu. El a adus restricţii, care pentru unii (culmea ironiei e că tot ei sunt cei care cu sârg au lansat focurile de artificii) a însemnat practic „sfârşitul lumii”, cu toate că au mers oriunde fără a respecta nicio regulă de protecţie; pentru unii, şi aici îmi exprim compasiunea, pierderea oamenilor dragi; pentru o altă parte 2020 a fost perioada propice de a-şi expune părerile conspiraţioniste cu privire la un guvern mondial care ne conduce din umbră, antene 5G şi câte şi mai câte; o altă parte a fost pusă la zid practic de faptul că s-a îmbolnăvit cu noul tip de coronavirus. Legat de acest moment am să vă povestesc despre experienţa unei cunoscute, care m-a rugat insistent să o scriu în ziar fără a-i pomeni numele. Povestea dânsei evocă în esenţă stigmatizarea unui bolnav sau a unui posibil infectat de către cei din mediul în care acesta trăieşte, adică a rudelor sale, a oamenilor care ar fi trebuit primii să-i acorde un sprijin moral, atunci când oscilează între două frici – cea de o boală necunoscută din punct de vedere medical şi de a nu-i infecta pe membrii familiei sale.
Deci, întâlnirea cu COVID-19 a început cu o uşoară durere de gât într-o banală seară de weekend. A doua zi capul îi vuia. Imediat a luat preparate antivirale. Pe motiv că nu avea febră nu a apelat medicul. S-a gândit că e o simplă răceală, durerile pe care le simţea erau similare acesteia, iar evoluţia bolii era spre bine, adică spre vindecare, până în ziua când a pierdut mirosul. Acesta a fost şi declanşatorul reacţiei de „grija” unei rude, care mai mult a semănat cu stigmatizare decât cu sprijinul moral la care s-a gândit cunoscuta mea. De cum a aflat despre asta a luat legătura cu cunoscuta mea şi tranşant i-a spus să stea în izolare. Ar fi crezut ea că e chiar vorba de sentimente de grijă, însă după acel sunet nu a mai urmat nimic. Cunoscuta mea a fost izolată de tot, atât fizic, cât şi la nivel emoţional.
Atunci a înţeles că în 2020 a pierdut totul, pentru că încrederea că avea o familie frumoasă, care se baza pe o relaţie armonioasă de prietenie, s-a zdruncinat din temelie. A mai înţeles că această stigmatizare e adevărata restricţie şi nu cele impuse de către autorităţi, care sunt pentru protecţia ta.
