Mulți o cunosc pe această femeie extraordinară, talentată și firavă. Reușește tot ce dorește să facă. Cum? Nu știu, dar poate vom izbuti să aflăm ceva. Vorbim cu ungheneanca Angela Racoviță.
— Ce faci ca să arăți așa?
— Nu este meritul meu. Cum se vede, Dumnezeu are grijă și eu îi sunt foarte recunoscătoare pentru asta. Nu fac nimic special, nu țin o dietă, îmi plac dulciurile. Probabil, fac parte din cele 7% din populația pământului care nu sunt expuse riscului de a se îngrășa. Toate femeile de pe linia mamei mele sunt slăbuțe și trăiesc mult.
— Dar de la cine ai moștenit caracterul uimitor?
— Caracterul e al tatălui meu. Iubesc oamenii veseli. Așa este, cei posomorâți pot avea necazuri, pot să-i susțin, să le dau un sfat, dar să-mi asum asta nu vreau. Ce să fac dacă îmi plac oamenii veseli și eu sunt tot așa. Nu-i agreez pe cei care scâncesc, nu-mi place când oamenii se plâng mereu, își asumă rolul de victimă. El însuși cară această povară, se gârbovește. Da, încerc să-i susțin, dar nu financiar, deoarece nici eu nu am prea muți bani, pentru că ne construim o casă.
— De cât timp?
— Mai mult de 4 ani. Jumătate este aproape finisată și trăim în ea. Știi, noi am obținut totul mai târziu. A trebuit să așteptăm mult această casă. Nu am făcut-o la 30 de ani, dar la aproape 50. Am așteptat-o mult pe Doinița. Iar ceea ce aștepți mult timp, este mai scump. Bineînțeles, fiecare mamă își așteaptă copilul, dar e cu totul altceva când aștepți mai mult decât de obicei.
— Unde e frumoasa ta?
— Ea se află în Dubai, lucrează ca organizator de evenimente, face totul foarte frumos, se ocupă de floristică. A plecat din modelling, la urma urmei, e o fată adultă, dar e tot așa de frumoasă, chiar mai frumoasă ca până acum. Lucrează împreună cu prietenul ei care e fotograf, deci e din același domeniu.
— Și poeziile tale? Unde este cartea?
— Nu am tins niciodată să o am, nu am nevoie de ea. Dar scriu foarte mult, copiii interpretează cântece pe versurile mele. Nu ai auzit cum cânta Alexa Fiodorov „Rugă pentru țara mea”? Ți-l voi trimite, vei plânge… Mă bucur când copiii interpretează cântece pe versurile mele, îi transmit ascultătorului sensul lor. Ei mă găsesc singuri, sunt un textier cunoscut în Ungheni (râde).
— Palatul de Cultură. De câte ori te-ai întors acolo?
— Nu știu, dar am venit prima dată în 1986. Da, astăzi sunt din nou o persoană de creație liberă și împreună cu mine e „Happy Kids”. Voi obține patentă și vom ieși din nou în fața oamenlor, dar deocamdată construiesc casa. Da, clovnul meu este luminos și însorit și mă simt ofensată când o persoană mărginită este numită clovn. Tatăl meu a fost ca un soare luminos, ne făcea atâtea jucării… El era un animator adevărat, copiii îl adorau, se juca cu noi de-a v-ați-ascunselea, alergam pe poligon. A plecat din viață la 1 iunie, cu 9 ani în urmă.
— Ai confecționat și păpuși.
— În trecut, se organizau expoziții, iar acum bibelourile mele își așteaptă ceasul. Și eu aștept. Va veni și vremea mea, un mic efort și totul va fi bine. Nu mă tem.
— Te-ai temut vreodată?
— Sigur. Când l-am înmormântat pe tata. Acum îmi e frică pentru țară, foarte mult.
— Ce altceva poți face, în afară de poezii, bibelouri, reprezentațiile teatrale?
— Să construiesc. Nici măcar nu știam că sunt atât de puternică. Soțul, Valentin, construiește, iar toată munca de salahor – betonul, cimentul – e pe seama mea. Noi facem totul singuri. Câștigăm ceva și construim, fiica ne ajută, dar nu vreau să iau de la ei, sunt tineri, frumoși, au nevoie de bani. Ea e foarte bună și Dumnezeu i-a trimis un băiat la fel. Apropo, Dumnezeu mi-a trimis și mie un băiat foarte bun, el mă înțelege întotdeauna. Soțul continuă să danseze în „Struguraș”, la repetiție se duce cu monociclul… Așa e el.
— Mi-am amintit pantomima ta frumoasă – dansul unui bărbat și al unei femei…
— Am luat premiul mare cu el la Concursul Internațional din România. Directorul Palatului de Cultură, Gheorghe Bodolica, Dumnezeu să-l ierte, m-a trimis aproape cu forța, deși eu nu vroiam, ca întotdeauna, nu eram sigură de mine. Am plecat cu un autobuz vechi „Kuban”, intrăm acolo murdari, eu cu un cuier și o mătură… Au râs de noi, au râs când am evoluat, apoi s-a lăsat liniștea, mă gândesc, gata, m-am făcut de rușine și dintr-o dată: „Bravoooo!”. A doua zi, am fost invitată la concertul de gală, am crezut că li s-a făcut milă de mine. Se anunță locul 3, 2, 1, apoi marele premiu și răsună numele meu, am crezut iar că e o glumă. Și Valentin mi-a povestit că au plecat odată cu „Struguraș”-ul, toate colectivele au venit cu autobuze bune, cu două etaje, în schimb, ai noștri au cucerit marele premiu, „coroana de aur”. Așa suntem noi.
— Ce îți mai dorești?
— Vreau să devin bunică. Să terminăm casa. Nu e vorba de timp, ci de bani. Nici nu mă grăbesc, unde să ne grăbim, dacă o terminăm, ce vom face. În general, trebuie să trăim și să ne bucurăm, trebuie să iubim totul în jur.
