În una din zilele lui Gustar, am avut privilegiul de a retrăi, prin ochii fetițelor mele, o „sâmbătă a lui Gustar” din copilăria mea. Fără un program strict, fără mesele organizate sau somnul de prânz obligatoriu, ziua a fost guvernată de libertate și bucuria de a explora.
Micul dejun a fost mâncat în fugă, la poartă, pentru a nu întârzia la întâlnirile „în drum”. Prânzul a fost redus la o simplă bucată de pâine mâncată în nisipul de la poartă, iar gustările – cele mai delicioase mere, proaspăt căzute din mărul de lângă fântână.
Pe măsură ce seara se așeza, fetițele mele s-au adunat la „gura cotlonului”, cu ochii pironiți pe focul din vatră, savurând o bucată de pâine cu pastă de ardei roșii, ca pe cea mai rară delicatesă. Cântecul „chiriecilor” (alții le mai zic greieri) intensifica starea de somnolență, pregătindu-le pentru „meseria lui Moș Ene”. Ritualul de „spălatul picioarelor” în ligheanul cu apă încălzită la soare a fost finalul unei zile pline, iar când apa părea prea rece și picioarele nu atât de murdare, fetița cea mare mi-a spus cu ochii obosiți: „Eu nu mai pot, cad de somn!”
Această zi a fost un prilej de a le arăta fetițelor mele ce înseamnă „gustul de somn” și de a le oferi o fărâmă din copilăria mea simplă, dar plină de farmec.
