Azi voi fi un simplu cititor. Nu voi scrie rândurile de mai jos din prisma jurnalistului, fiindcă nu pot fi obiectivă. E vorba de locurile unde am copilărit și există o doză bună de sentimente, care te fac să fii imparțial.
După o perioadă de câteva luni bune m-am dus în vizită la părinți. Seara când ne-am întors la Ungheni am optat pentru tren. Așa o tristețe m-a cuprins când am ajuns la Gara Buciumeni. E năpădită de buruieni, dar mai ales de copaci, nici nu se vede clădirea de printre ei. Cândva această zonă era foarte îngrijită. În fața clădirii erau plantate flori, copacii erau curățați, iar trenurile circulau des, indiferent că erau de marfă sau de pasageri. Cei câțiva angajați ai căilor ferate trăiau și trăiesc în continuare la Gara Buciumeni doar că nu mai lucrează aici, dar la alte gări.
Îmi aduc aminte că veneam cu mama cel mai des la prășit sotele, care sunt chiar după clădirea gării Buciumeni, cu trenul. Îmi bucurau sufletul și ochii acele flori îngrijite cu atâta dragoste de lucrătorii de aici. Era un mister pentru mine când angajați, îmbrăcați în uniformă a căilor ferate din Moldova, știau că vine trenul și ieșeau să-l întâmpine. La ce aparat enigmatic li se transmitea acea informație, îmi puneam atunci întrebarea.
Azi doar staționarea de 2 minute a trenului suburban Bălți-Ungheni îți mai dovedește că aici era o gară, însă din câte se pare și acesta în scurt timp își va întrerupe circulația. Motivul? E unul dureros – o întreprindere care cândva era cea mai bogată azi e falimentară. Mii de oameni au rămas șomeri, zeci de clădiri stau să cadă așa ca sistemul feroviar moldovenesc.
