Îmi place foarte mult să discut cu oameni care au în spate o viaţă nu prea uşoară, au văzut multe. Locuitorul satului Corneşti, Gheorghe Ţurcanu, face parte din această categorie.
— Puteţi spune că aţi trăit o viaţă bună?
— Voi spune aşa: m-am născut în anii de război, am crescut pe foamete. În timpul războiului, primăvara, când se retrăgea armata germană, familia noastră – tata era pe front – a fost evacuată în Cărpineni, în septembrie ne-am întors în casa distrusă, de aceea am fost nevoiţi să stăm la bunelul. Când nemţii au plecat, la Corneşti, la conacul moşierului Balaban a fost înfiinţat sovhozul, acolo s-a dus să lucreze tata, un dogar foarte bun, când s-a întors de pe front.
— Viaţa nu era prea dulce…
— Foarte grea era viaţa, foarte. Îndată după război mai era câte ceva, dar în 1947 nu mai aveai ce mânca. Roada în 1946 n-a fost prea bună, iar în iarna lui ‘47, de sus, s-a dat ordin să se strângă de la oameni cerealele de seminţe, fiindcă nu toţi le aveau. Trebuiau să strângă câte puţin, dar s-au găsit „eroi” care vroiau să se afirme. De la noi au luat 11 saci cu grâu, cu toate că tata l-a ascuns, ne rămăsese puţin într-o traistă. Eu şi fratele ne-am aşezat pe ea, dar un consătean a luat-o şi pe ea. Apoi la sovietul sătesc grâul a fost împărţit cu kilogramul. Uneori dimineaţa mâncam două nuci.
— Această vreme a fost cea mai amară?
— Această vreme a fost groaznică, la început n-am avut nici unde trăi, nici ce mânca. Bine că părinţii erau încă tineri, aveau unele lucruri pe care le vindeau pe un kilogram de făină de porumb.
— Când aţi simţit că viaţa s-a îmbunătăţit?
— Când s-au creat kolhozurile, ce-i drept, în ele s-a luat totul, inclusiv cei doi juncani ai noştri. Ţin minte totul foarte bine. Dar cel mai mult îmi amintesc cum în anii de foamete, la Paşte, nu aveam o bucată de pâine în casă, noi toţi plângeam. Noroc că bunelul avea oi, făceau brânză şi bunica ne aducea şi nouă câte ceva. Acum oamenii nu ştiu ce e răul, sunt nemulţumiţi mereu şi se plâng, iar la sărbători nu mai ştiu ce să pună pe masă, deoarece au de toate. Oare mulţi ştiu acum ce înseamnă să tai spice, să le usuci la soare, să baţi boabele din ele şi să faci ceva de mâncare. Eu eram foarte mic, slab, ţin minte că mama chiar mi-a cusut o cămaşă, să aibă cu ce mă îmbrăca dacă voi muri. Dar m-au salvat spicele celea.
— Iar kolhozurile?
— Ele au fost înfiinţate după foamete. Tata era un lucrător bun, construia case, au început să-i dea ceva pentru zile-muncă, viaţa a prins a se îmbunătăţi, s-a mai născut un băieţel, apoi o soră şi încă un frate. Ce-i drept, un frate a murit de tifos exantematic. Cu timpul, părinţii au construit o casă nouă.
— Să vorbim despre dvs.
— Apropo, eu păstrez şi azi flanela pe care mama mi-a cusut-o atunci cu mâna. Vreau s-o dau la muzeu – se pare că acesta se va crea în sat… Am absolvit în sat 7 clase, apoi trei ani am lucrat în kolhoz şi am învăţat la şcoala de seară. Dar am început să lucrez de la 7 ani – n-am avut noi copilărie, în loc de jucării – ciocleje. Am lucrat şi la calea ferată de unde am fost luat la armată. Pe atunci deja mă ocupam cu atletica – în timpul serviciului militar unii nu se puteau ridica o dată la bara fixă, iar eu mă trăgeam de 16 ori.
— Ce aţi făcut după armată?
— Am fost recrutat în Ucraina. În oraşul Komunarsk este o uzină metalurgică, acolo am şi fost racolat împreună cu un turcmen. Dar când am văzut că mergi pe stradă şi peste tine cade rumeguș de metal, am înţeles că e ceva rău şi am plecat.
— V-aţi întors în satul natal?
— La noi se construia şcoala, am lucrat acolo lemnar, pe urmă am muncit la combinatul de prelucrare a lemnului din Chişinău – am fost totuşi atras de meseria tatei, cu toate că în armată am învăţat de şofer. Ce-i drept, îndată ce m-am întors din armată m-am înscris în rând la maşină, cu toate că nu aveam bani, şi am aşteptat-o 16 ani.
— Unde v-aţi întâlnit jumătatea?
— N-am avut eu noroc cu jumătăţile acestea. Prima soţie era frumoasă, gospodină, mi se potrivea, cum se zice, la toţi parametrii, dar îi plăcea păhărelul şi după 4 ani ne-am despărţit. Am mai avut o experienţă nereuşită de viaţă în doi cu o locuitoare din Chişinău, când eu m-am transformat în agent de aprovizionare. Cu alte cuvinte, a rămas Gheorghe din nou de unul singur.
— Ce aveţi azi?
— Azi am o fiică şi un fiu minunaţi, ambii sunt la casele lor. Iar eu – eu acum trăiesc pentru mine, mă duc la teatru, la concerte, festivaluri. Poate e târziu, doar pe 19 aprilie voi împlini 74 de ani după acte şi 75 – de la naştere.
