S-au scurs mai bine de 7 decenii de la finalul celui de-al doilea război mondial, o conflgraţie ce a nimicit umanul de pe bătrânul continent, sfâşiat de ghearele comunismului sovietic şi a nazismului german, ceea ce istoricul Timothy Snyder a numit semnificativ „Tărâmul morţii” una din cărţile sale capodoperă despre cel de-al doilea război mondial.
Scriu aceste rânduri, când unul dintre actorii principali ai teaturlui celui de-al doilea război mondial a declanşat un nou război în Europa (invazia asupra Ucrainei, 24 februarie 2022), despre această nouă tragedie mai jos.
Revenind de la istoria celui de-al doilea război mondial (1939-1945), vedem, că marcarea terminării lui, în Occident se face pe data de 8 mai, iar în Rusia, Belarus la 9 mai. Aşadar, de unde vine această diferenţă? Iniţial Actul de Capitulare a fost semnat pe data de 7 mai 1945, ora 2.41, la Reims în faţa înalţilor reprezentanţi ai coaliţei antihitleriste. Însă, comandamentul sovietic în persoana lui Stalin a insistat turbulent, ca actul de capitulare a Germaniei naziste să fie semnat în Berlinul ruinat. Dar la fel ca în cazul primei capitulări actul a fost semnat tot la miez de noapte (8 mai). Actul în momentul semnării, din cauza diferenţei de fus orar (o oră), la Moscova era deja data de 9 mai. Aceasta este povestea Zilei Victoriei împotriva nazismului, sărbătorită de Occident pe 8 mai, iar de Rusia şi alte câteva state din Europa de Est pe 9 mai. O diviziune simbolică, dar care este îngrijorătoare dintre Europa de Vest şi Rusia, ecou pe care Europa nu numai îl aude, dar şi îl simte în prezent.
După amuţirea tunurilor războiului, Europa a devenit un continent ruinat, frământat de violente crize politice şi divizat de „cortina de fier” în două blocuri antagoniste (între Occident şi URSS). Dar, una din preocupările oamenilor politici europeni din acea vreme era cum să evite o nouă confruntare militară. Chiar dacă eventualitatea unui război cu URSS era destul de mare, mulţi credeau, că pacea mondială ar putea fi pusă în pericol de Germania înfrântă cu tentă de revanşă. Mai ales, francezii priveau cu îngrijorare posibilitatea reînarmării Germaniei. În aceste condiţii, în primăvara anului 1950, la numai 5 ani de la încheierea războiului şi la doar câteva luni de la crearea Republicii Federale Germania, ministrului francez de externe Robert Schuman, îi era încredinţată, de către omologii săi din Marea Britanie şi SUA, o misiune foarte importantă: crearea unui plan, care să ducă la integrarea ireversibilă a economiei germane în cea europeană.
Robert Schuman era o persoană, cât se poate de indicată pentru a îndeplini această misiune aproape imposibilă. Născut în Luxembourg (1886), având un tată de origine franceză şi o mamă de origine germană, el însuşi cetăţean german până în 1919 şi cetăţean francez începând cu această dată, întruchipa perfect viitorul tandem franco-german. Pentru a găsi o soluţie, Robert Schuman recurge la experienţa unui om puţin cunoscut marelui public din acea vreme, dar cu bogată experienţă diplomatică – Jean Monnet.
Ajungând la concluzia, că era puţin probabil să i se impună Germaniei un control unilateral asupra industriei sale grele şi nu numai, se iveşte ideea pentru integrarea politico-economică a Germaniei într-o comunitate europeană supranaţională alături de foştii săi inamici.
J. Monnet şi-a pregătit proiectul în mare discreţie, pentru a evita posibilele piedici sau contra proiecte. Proiectul final realizat la 6 mai 1950, este prezentat lui Robert Schuman, care îl acceptă fără careva obiecţii. În dimineaţa zilei de 9 mai 1950, Robert Schuman prezintă proiectul lui Monnet colegilor săi de guvern. Tot în aceeaşi zi proiectul a fost înmânat personal cancelarului german Konrad Adenauer, care a primit cu entuziasm propunerea lui Robert Schuman.
La ora 16.00 a zilei respective proiectul a fost făcut public sub numele de „ Planul Schuman”. Esenţa proiectului consta în plasarea industriei franco-germane de cărbune şi oţel sub responsabilitatea unei autorităţi supranaţionale deschise şi altor naţiuni europene. Astfel, erau puse bazele primei comunităţi europene, pe temelia căreia avea să înceapă edificarea actului Uniunii Europene. Din dorinţa de a evita un nou război şi a edifica o Europă a încrederii, învinşii şi învingătorii şi-au dat mâna şi au pornit pe un drum lung al reconstrucţiei şi democratizării bătrânului continent.
A urmat alăturarea la proiectul Schuman a statelor Beneluxului (Luxembourg, Belgia şi Olanda) şi Italia, care la 25 martie 1957 au semnat instituirea comunităţii Europene (CEE).
Ulterior, la acest proiect complex proiect de construcţie europeană s-au alăturat Irlanda, Marea Britanie şi Danemarca (1973), Grecia (1981), Spania şi Portugalia (1986), Suedia, Austria şi Finlanda (1995), iar la 1 mai 2004, noi zece state: Cehia, Ciprul, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Slovacia, Slovenia, Polonia şi Ungaria şi la 1 ianuarie 2007 Bulgaria şi România, Croaţia al 28-lea stat (2013).
După referendumul din 2016 din Marea Britanie, peste 50% dintre britanici au decis să părăsească Uniunea Europeană, invocând art.50 din Tratatul Uniunii Europene, de retragere din Uniune. Următoarele state candidate se numără Albania, Muntenegru şi Macedonia de Nord. Cereri de aderare au depus Ucraina, Georgia şi R. Moldova.
Ziua Victoriei asupra războiului este tratată în mod evident diferit. În partea estică (URSS, Rusia) este o perpetuare a ideii confruntării, a elogierii puterii militare sovietice, astăzi celei ruseşti – scenariu al propagandei forţei militare. În fiecare an, îndeosebi ultimii, se scot pe Piaţa Roşie în faţa misiunilor diplomatice occidentale, zeci de mii de soldaţi, de a arăta lumii mostre ale noilor tehnici militare. Este mai degrabă un „memento” pentru aşa numiţii duşmani inventaţi, decât un „in memoriam” pentru cei căzuţi în urma deflagraţiei mondiale. Ziua Europei e o celebrare a sfârşitului celui de-al doilea război mondial în Europa. Doar e zi a împăcării, a speranţei, a iertării. În 1985, liderii comunităţii europene, întruniţi în cadrul Summit-ului de la Milano, au decis că la data de 9 mai să fie sărbătorită Ziua Europei.
La Chişinăг şi în republică Ziua Europei se marca în ultimii ani în dependenţă de politic: şi la 9 mai, 10 mai, 15 mai, cu scopul de a nu deranja activităţile organizate cu prilejul Zilei Victoriei. De mai bine de 30 de ani de independenţă nu s-a văzut un scop bine definit european. Politicienii perindaţi au fost cu declaraţii gen europene, dar cu fapte tiptile spre est.
În anul 2022, Ziua Europei este umbrită şi pătată cu sânge uman în vecinătatea noastră – Ucraina. Războiul Federaţiei Ruse în Ucraina este un test de rezistenţă, precum a fost COVID-ul în ultimii ani, pentru întreaga omenire. După eşecurile armatei ruse, aceştia au început să utilizeze tactica pământului pârjolit, pentru că au înţeles că populaţia nu-i susţine. De aceea au decis să pedepsească populaţia civilă. Anume populaţia vorbitoare de limbă rusă: Mariupol şi Harkov ş.a.
Uniunea Europeană la cei 72 de ani de la constituire şi dezvoltare, mai primeşte o lovitură de la spate- războiul în Ucraina. O tragedie chiar la frontierele ei, impusă să reconfigureze setul financiar şi primirea de milioane de refugiaţi.
Primăvara îşi desface tot mai îndrăzneţ mugurii, şi-şi arată tot mai insistent chipul blând şi luminos. Şi doar forţa războiului e sângeroasă şi n-ar trebui s-o vadă nimeni niciodată în lume – Un adevăr demult ştiut. Rezistenţa Ucrainei este şi salvarea R. Moldova. Salvarea înseamnă calea deschisă în Uniunea Europeană.
