Petru și Lidia Popovici din municipiul Ungheni formează un cuplu de 60 de ani, ocazie cu care au sărbătorit împreună cu cei dragi nunta de platină. Într-o atmosferă plină de emoție și bucurie, am avut privilegiul să îi intervievăm pe cei doi și să aflăm secretele unei căsnicii împlinite și pline de frumusețe. Prin acest interviu, vă invităm să pătrundeți în universul lor magic și să descoperiți secretul ce face ca dragostea să dăinuiască pentru totdeauna.
Maria Zazuleac (M.Z.): Cum au fost acești ani ai căsniciei dumneavoastră și ce amintiri vă leagă de acest parcurs al vieții pe care ați mers împreună?
Petru Popovici (P.P.): Cum au fost? Munca, familia. Am umblat prin multe țări, am călătorit, dar în acești 60 de ani tot timpul am trăit în bună înțelegere, fără probleme. Avem 3 copii, un băiat și două fete, 4 nepoțele, un nepot și un strănepot. Doi copii locuiesc în Kaliningrad, Federația Rusă și unul în Ungheni.
M.Z.: Unde, când și în ce circumstanțe ați întâlnit viitoarea soție?
P.P.: Ne-am întâlnit în satul de baștină, Pârlița, la joc. Am plecat mai apoi în armată, iar după armată m-au mai reținut încă o jumătate de an pentru a pleca în Cuba. Mai apoi am lucrat în calitate de militar în Lituania. Ne-am scris scrisori și i-am spus să vină la mine, în Kaunas, Lituania, m-a urmat, după care am format și o familie.
M.Z.: Doamna Lidia, cum v-ați decis să plecați la viitorul soț?
Lidia Popovici (L.P.): La început m-am dus în vizită turistică la el, să văd Kaunas, Lituania, acolo ne-am și căsătorit. A fost o senzație mare pentru săteni, căci nu era primit ca fata să se ducă la băiat pe acele timpuri.
P.P.: De la început nu ne-au oficializat căsătoria căci nu aveam viză de reședință acolo, dar am venit acasă în concediu și ne-am înregistrat căsătoria. A făcut cunoștință cu mama soacră, care a acceptat-o și a iubit-o.
L.P.: Între noi a fost o dragoste mare, ne-am întâlnit timp de 6 ani, dintre care 3 ani pe când învăța la școala din Ciuciulea, raionul Glodeni, pe urmă l-au mobilizat în armată. Nu regret nici pe un moment că am făcut această alegere.
M.Z.: Câți ani ați trăit departe de casă? Soțul era militar, dar dumneavoastră cu ce v-ați ocupat în aceea perioadă?
L.P.: În Lituania am trăit 11 ani, iar în Ungaria ne-am aflat 5 ani cu familia, căci toți militarii din Armata Sovietică mergeau acolo unde erau trimiși. În Lituania am lucrat educatoare la o grădiniță, unde mergeau copiii militarilor. Am lucrat și la o întreprindere mare de panificație, unde coceam pâine, eram maestru de producere. În Ungaria am muncit în calitate de lucrător cinematografic, controlam și selectam filmele artistice sau politice, căci așa era regula de stat pe atunci. Pe primul plan însă a fost familia.
M.Z.: La revenirea în țară ce ați lucrat, atât dumneavoastră, cât și soțul?
L.P.: În orașul Ungheni am lucrat mulți ani în alimentația publică la o întreprindere de patiserie, iar soțul a lucrat Șef de Secție pe Probleme de Situații Excepționale la Consiliul Raional Ungheni, a fost și consilier raional în 3 mandate.
M.Z.: Doi copii ai dumneavoastră, o fată și un băiat locuiesc în Rusia, în orașul Kaliningrad, cât de des vă vizitează?
P.P.: Cândva ne întâlneam odată în an, la ziua mamei și la sărbătorile de iarnă. Când erau timpurile mai liniștite veneau de două ori pe an, acum la moment îi mai problematic cu războiul din Ucraina.
M.Z.: Din câte cunosc de la dumneavoastră ați trăit în acele vremuri grele, pe timpul celui de al II-lea Război Mondial, ați trecut prin deportările masive în Siberia, foametea cumplită și alte necazuri din aceea perioadă. Povestiți-ne cum ați supravețuit acelor timpuri grele?
L.P.: Eu vin dintr-o familie cu 11 copii, dintre care 8 sunt în viață. Am fost deportați în 1949, pe când eu aveam 7 ani. Am fost ridicați cu familia, 4 copii, mama și tata. Ne-au dus pe atunci în Siberia de gheață, în orașul Tiumen, Federația Rusă. Unul din copii a murit acolo, căci nu erau medici. Primii ani au fost mai grei, căci nu aveam cu ce ne îmbrăca și încălța, iar temperatura ajungea și la -40 de grade de ger. Pentru a putea supraviețui, cu timpul, mama și tata au început a lucra la o fermă. Au fost timpuri grele, ne-au dus forțat acolo, nu am avut încotro, eram nevoiți să ne ținem speranța vie că într-o zi totul va fi bine. Acasă ne-am întors în 1956.
P.P.: Și noi cei 5 copii ai familiei noastre am avut o soartă grea, căci pe tata l-au împușcat soldații naziști în ograda sa, pentru că era îmbrăcat într-o manta soldățească și au crezut că e soldat al Armatei Roșii. Mama a rămas văduvă de tânără și ne-a crescut pe noi 5 copii.
M.Z.: Ce v-ați dorit cel mai mult de la viață, ce n-ați reușit și dacă mai aveți regrete în prezent?
L.P.: La această vârstă nu avem ce regreta, avem nevoie doar de sănătate. Familia e trainică, copiii, slavă Domnului, sunt la locurile lor, toți sunt cu serviciu, sunt respectați de cei din jurul lor. Nepoatele sunt cu studii, avem și un medic cardiolog și un lucrător bancar în familia noastră mare. Suntem fericiți și împliniți, căci cum se spune: Timpul este cel mai bun leac care vindecă orice rană.
M.Z.: Astăzi tinerii mai greu se hotărăsc să întemeieze o familie sau viața în cuplu nu durează mult. Care este secretul unei căsnicii trainice și durabile?
L.P.: În trecut, tinerii nu trăiau împreună până la căsătorie, astăzi este o normă acest lucru. Acum e libertate, fiecare decide cum vrea, azi trăiesc cu unul, mâine cu altul și invers. Este mai dureros când se despart și rămân copiii care au nevoie de mamă și tată. Eu cred că exemplu bun se ia din familie.
M.Z.: Cu ce vă ocupați în timpul liber?
L.P.: Prin gospodărie, mai îngrijim o floare, mai udăm un copac, avem grijă unul de altul, ne susținem, mai dăm sfaturi copiilor. Ne dorim doar sănătate și pace pe pământ să fie.
