Cred că toţi s-au săturat de harababura politică din anul 2015, plecat deja în istorie, care a fost botezat ca cel mai scandalos din toţi anii de independenţă a ţării noastre. Cu regret, totul va continua, deoarece portofoliul de prim-ministru încă n-a fost înmânat. Nu putem să nu fim de acord cu ambasadorul SUA care a spus recent că nimeni dintre politicieni nu se gândeşte de ce are nevoie poporul.
Într-adevăr, îi frământă doar propriile lor interese.
Eu, ce-i drept, vreau să vorbesc despre buna dispoziţie pe care mi-a dăruit-o, cu puţin timp înainte de anul nou, o activitate – la Palatul Culturii a avut loc concertul la care s-au făcut bilanţurile activităţii studioului de dansuri populare „Struguraş” (un interviu acordat de conducătoarea lui citiţi în pagina 12). La sărbătoarea dansului au fost invitaţi părinţii tinerilor dansatori care frecventează studioul. De mult n-am văzut o atmosferă atât de caldă şi familială la o activitate de asemenea anvergură. E de prisos să spun că sala era arhiplină, căci au venit să-i vadă pe artişti mamele, taţii, buneii, bunicile, fraţii surorile, verisorii.
Fiecare apariţie în scenă a trezit un val de aplauze. Grupa mică de dansatori care te înduioşază a fost înlocuită de artişti mai măricei, însă evoluarea grupei mari în genere mi s-a părut culmea măiestriei. Iar artiştii, evoluând nu doar în faţa spectatorului, membrilor unui oarecare juriu, dansau fascinant, pentru că în sală, repet, domnea o bunătate uimitoare şi o atmosferă caldă. Se pare că toţi erau cuprinşi de un singur sentiment – cel de satisfacţie. Nu cred ca în acea seară cineva să fi plecat acasă cu o dispoziţie proastă. Nu cred că spectatorii şi artiştii să fi uitat deja acest eveniment. Aş putea presupune că amintirile frumoase de la el şi azi mai încălzesc inimile multor ungheneni. Eu, de exemplu, am fost încântată de spectacol şi acea încântare, acea uimitoare senzaţie de căldură, de unitate inexplicabilă mi-a dăruit dispoziţie de sărbătoare. M-am gândit că încă mai trăim, că încă mai putem face multe şi totul ne este în puteri atâta timp cât copiii noştri pot dansa astfel, iar noi – să ne bucurăm de ei.
În acea seară au fost rostite multe cuvinte frumoase. A venit Moş Crăciun, tinerel de tot, le-a înmânat tuturor artiştilor cadouri, fie mici, fie ieftine, dar eu le consider foarte preţioase şi importante. Dar înainte de aceasta mulţi artişti au fost menţionaţi cu diplome, toţi erau veseli şi bine dispuşi. Spre sfârşitul acelui concert de familie artiştii abia de încăpeau pe scenă. Li s-au alăturat apoi adulţii, au început să se fotografieze cu Moş Crăciun, lângă brăduţul împodobit, cu diplome, cadouri, iar feţele tuturor erau luminate de zâmbete. De mult nu m-am simţit atât de bine de la sentimentul de implicare într-o activitate foarte importantă pe care am făcut-o împreună. Mai târziu, când de pe scenă şi din sală artiştii şi spectatorii au pornit şuvoi spre ieşire, mi se părea că dispoziţia acestei seri minunate va merge în familii, unde la fel va fi duioşie şi căldură. Şi această căldură va dăinui mult timp. Eu aş vrea să fie anume aşa.
