Zinaida Slavenschi, locuitoare a satului Costuleni, face parte dintre femeile care sunt în stare să facă orice, și copii să crească, și să țină gospodăria, nu se tem de nicio muncă, cos, croșetează, brodează. Cred că pe femeile ca ea se sprijină nu numai satul, ci întreaga țară.
— Costuleni e localitatea de baștină?
— M-am născut în satul vecin, Măcărești, iar acesta e baștina mea de când m-am căsătorit cu un băiat din Costuleni. Aici ne-am construit casa, aici s-au născut și au crescut copiii noștri. Eu am fost unicul copil la părinți – mamele și tații noștri au avut destine interesante și grele. Tatăl meu a fost însurat, a avut un băiat și o fată, dar ei au murit, s-a stins și soția lui, apoi s-a căsătorit cu mama și peste un an m-am născut eu. Mama, care terminase patru clase în școala română, toată viața a lucrat la spital mai întâi infirmieră, apoi moașă. Vreau să spun că ea croșeta și țesea. Făcea niște covoare de o frumusețe rară, prosoape, în special de nunță, le broda pentru săteni, unuia cu căpșune, altuia cu struguri sau trandafiri. Îmi pare foarte rău că atunci când am vândut casa din Măcărești am lăsat acolo războiul de țesut, iar noii stăpâni l-au tăiat la lemne. Acum mama stă la mine, de trei ani nu vede deloc, dar continuă să împletească după memorie șervețele frumoase. Pe mama o cheamă Maria Gâncu. Eu doresc foarte mult ca ea să fie sănătoasă.
— La ce ați visat în copilărie, ce ați dorit să fiți?
— Am vrut să învăț, dar nu mi-a reușit și după absolvirea școlii am plecat la Chișinău, m-am dus la lucru la fabrica „Steaua Roșie” unde tricotam mănuși. Când m-am măritat, m-am întors aici, am construit cu soțul casa fără a aștepta ajutor de la cineva, am crescut cei trei copii ai noștri, doi băieți și o fată. Fiul mai mare a absolvit Universitatea Agrară, lucrează la Ungheni, al doilea a primit diploma de inginer-mecanic și a plecat peste hotare, fiica termină liceul la vară. Anul viitor pentru noi va fi plin de evenimente importante – fiica va susține examenele, iar de Sfântul Ilie, al cărui nume îl poartă, fiul mai mare face nuntă. (Zinaida n-a pomenit încă un eveniment – anul viitor ea își va sărbători jubileul – nota autorului). Sper că totul va fi bine, vom face nunta, iar fiica va intra la colegiul de poliție la care visează.
— Sunteți o mamă fericită și aveți copii minunați. Cu ce v-ați ocupat după „Steaua Roșie”?
— Nu m-am temut de muncă, am lucrat la fabrica de conserve, la o întreprindere agricolă, la „Lear Corporation”, iar ultimii șapte ani – operatoare la combinatul de covoare. Despre aceasta vreau să povestesc mai amănunțit, pentru că o atitudine atât de binevoitoare față de oameni, o conducere ca acolo nu am văzut nicăieri și cred că nici n-am să văd. Aici e un colectiv foarte bun, tânăr, muncitorii sunt respectați și dacă tu ești respectuos cu oamenii, atunci și pe tine te stimează. Ziua mea de naștere și a acestei întreprinderi e pe 10 decembrie, cu 38 de ani în urmă în această zi s-a deschis combinatul. Cu părere de rău, din motive de sănătate n-am putut continua munca – în martie curent mi s-a stabilit grad de dizabilitate medie. A început de la o bronhopneumonie și s-a terminat cu astm.
— După aceasta ați început a broda?
— Mi-a plăcut întotdeauna să brodez, să croșetez, am și mașină de tricotat. Au fost vremuri când broderiile și șervețelele croșetate ne-au ajutat mult. Le vindeam la Chișinău și datorită lor a învățat feciorul. Cel mai mult în viață mi-am dorit să am copii sănătoși și cu studii superioare. Dacă le ai – ești om, așa cred eu. Cu părere de rău, eu n-am putut să învăț, deoarece când eram în clasa a X-a a murit tata, iar celui vitreg nu-i prea păsa de mine. Când fiica va termina studiile, voi fi cea mai fericită mamă.
— Când v-au pasionat mărgelușele?
— Am fost internată la spitalul din Chișinău și o femeie mi-a arătat cum se face. Mai întâi am brodat Ioana Maicii Domnului cu șapte săgeți. Am adus-o acasă și am pus-o la intrare în casă. De obicei, toate lucrările, am aproape 50, le dăruiesc, iar pe asta am păstrat-o. E uimitor că am început să mă simt mai bine, am devenit un om normal. Până atunci nici 3 pași nu făceam fără inhalator, nu puteam dormi. Când am început să brodez icoane și să le dăruiesc, aproape ca m-am însănătoșit. Dacă uneori nu mă simt prea bine, mă duc în ungherașul meu, brodez câteva rânduri, mi se face mai ușor și mă ocup mai departe de treburi.
— Cum trăiți acum? La ce visați?
— Am o gospodărie mare, păsări, porci, am avut cal și căruță, dar le-am vândut. Să visez? Întrebați orice săteancă și va spune că dorește să fie sănătoasă ea și toată familia sa. Să mă odihnesc la sanatoriu? Acum cel mai bun sanatoriu pentru mine e să fiu alături de mama. Cu timpul, dacă îmi va permite sănătatea, poate voi pleca, ca multe femei, în Italia.
