Vlad Savin, arhitect şef al oraşului Ungheni, este un tânăr foarte inteligent şi neobişnuit. L-am rugat să povestească despre părinţii care au un asemenea fecior.
— M-am născut într-o familie obişnuită, părinţii mei sunt oameni simpli şi modeşti. Rădăcinile familiei noastre sunt în raionul Nisporeni, satul Grozeşti, acolo m-am şi născut, dar toată viaţa trăiesc în Ungheni. Tata de mulţi ani este director al şcolii profesionale, iar mama lucrează la Spitalul Raional. Suntem doi copii la părinţi, eu fiind cel mai mare. Aţi spus de educaţie – ea, desigur, vine din familie. Datorită părinţilor eu şi cu fratele avem studii superioare, suntem, cred eu, bine crescuţi, avem maniere bune, familii reuşite.
— Părinţii v-au educat, probabil, prin exemplul propriu, prin relaţiile din familie?
— Cred că am luat de la părinţi tot ce a fost mai bun. În familia noastră au fost relaţii calde, amicale. Tata întotdeauna ne spunea că trebuie să învăţăm bine, să fim prieteni cu cartea. Nu pot afirma că am fost cel mai bun elev din şcoală, dar am învăţat bine. În educaţie tata aplica metoda morcovului şi biciului. Suntem maturi, avem familii, dar şi azi ţinem cont de părerea părinţilor.
— Cum aţi decis să deveniţi arhitect?
— Întâmplător. Sincer vorbind, nu ştiam ce înseamnă arhitectura. Dar… chiar îţi vine să râzi. Într-o telenovelă braziliană eroul principal era arhitect, avea o casă luxoasă, o muncă interesantă, iar mie îmi plăcea să desenez, aşa că am tras concluzia că nu ar fi rău să mă fac arhitect. După absolvirea şcolii nr. 2 am intrat la facultatea urbanism şi arhitectură a Universităţii Tehnice.
— Dar până atunci ce doreaţi să deveniţi?
— Ca mulţi alţi băieţi, vroiam să fiu poliţist. De fapt, au fost două extreme… Chiar am încercat să intru la Academia de Poliţie, dar n-am trecut comisia medicală şi atunci am hotărât să mă duc la facultatea arhitectură. E o specialitate foarte interesantă, dar şi grea în acelaşi timp, nu în zadar, ca şi medicina, se studiază şase ani. Când am obţinut diploma m-am întors în Ungheni.
— Şi în curând aţi devenit arhitect şef?
— Da, lucrasem mai puţin de un an. Nu pot afirma că a avut vreo importanţă numele Savin, probabil, nu sunt atât de mulţi specialişti. Când învăţam, printre colegii mei nu era niciun unghenean.
— Care e distanţa dintre lecţii şi practică?
— E clar că la primărie aproape că nu mă ocup de arhitectură. Aici trebuie să fiu jurist, poliţist, arhitect, constructor… Trebuie să cunosc legile, normativele, să plec pentru a aplana diferite conflicte. Dintr-un om de creaţie m-am transformat într-un birocrat, funcţionar.
— Cer iertare, câţi ani aveţi?
— Peste câteva luni voi împlini 33 de ani. Am familie, fiica mea e mare deja, are 11 ani. Soţia la fel e din Ungheni. După facultate mi s-a propus să rămân în Chişinău, dar, vă spun sincer, m-am speriat de greutăţi, pe când la Ungheni părinţi sunt alături, am mulţi cunoscuţi.
— Cine e soţia dvs.?
— Am învăţat în aceeaşi şcoală, am trăit nu departe unul de altul, dar am făcut cunoştinţă în tren, în drum spre Chişinău. Am început să comunicăm, să ne întâlnim, în anul cinci ne-am căsătorit, iar peste un an s-a născut fiica noastră. Apreciez bunătatea, blândeţea, calmul soţiei.
— Aţi construit casa de vis?
— Unui arhitect îi vine greu să aleagă proiectul ideal, deoarece afară de probleme financiare mai are şi această dificultate, vrea şi una, şi alta. Dar îmi doresc o casă, o doresc. Cu toate că întreaga viaţă am trăit în apartament, visez să am o casă mică, dar funcţională, dimineaţa să merg desculţ prin iarbă. Casa trebuie să fie nu prea mare, dar funcţională.
— La ce mai visaţi?
— Să văd lumea. Poate chiar să plec peste hotare, să trăiesc acolo un timp. Dacă nu voi face acest lucru în timpul apropiat, pe urmă pot în genere să nu plec şi să regret.
