Azi vom face cunoştinţă cu o femeie drăguţă, sinceră, sociabilă, învăţătoarea clasei III „D” la Liceul „Aleksandr Puşkin” din oraşul Ungheni, Tatiana Grinea, care, potrivit părinţilor, foarte mult iubeşte copiii. Iar în zilele noastre acest lucru înseamnă mult.
— Din primele zile sunteţi cu clasa aceasta?
— Am venit la ei în clasa a doua, împreună cu elevii mei de la GimnaziulBugduganii de Sus. Copiilor mei le-a fost mai uşor să se integreze în colectiv, iar noii mei elevi au trebuit să se obişnuiască cu mine. Cred că nu le-a fost prea greu, pentru că iubesc foarte mult copiii, sunt sinceră cu ei. Eu întotdeauna le spun că suntem o familie, suntem prieteni, vreau ca ei pur şi simplu să mă înţeleagă. Uneori mă gândesc, poate sunt prea liberală cu ei.
— Cum aţi devenit pedagog?
— Îmi pun şi eu această întrebare şi mă gândesc că de soartă nu poţi fugi. Mama mea a fost educatoare, poate acest lucru a avut rolul său. Eu, ce-i drept, n-am visat să devin învăţătoare, la şcoală am învăţat ca toţi copiii. Oricât de banal al părea, împreună cu prietena am decis să intrăm la universitatea pedagogică, ni se părea mai simplu. Credeam că voi lucra ca mama, la grădiniţă, mi-s dragi copiii, îmi place să desenez cu ei, să decupez, să modelez, dar ei, când cresc, îşi pierd într-un fel magia. După absolvire am venit la şcoala din Buzduganii de Sus, unde se mutaseră părinţii mei din Ungheni. Am lucrat acolo un an, însă voiam mult în oraş, căutam de lucru, dar pe 1 septembrie am venit din nou la şcoală, peste un an m-am căsătorit.
— Unde l-aţi întâlnit pe soţul dvs.?
— Ne-am întâlnit în microbuz. Eu aproape în fiecare zi veneam în Ungheni, deşi aş fi putut să rămân în sat, la părinţi. În acea zi veneam la serviciu şi am ieşit la intersecţie. Au trecut câteva luni şi la nunta prietenei mele din Valea Mare eu eram, aşa cum se cuvine, domnişoară de onoare, iar băiatul era prietenul mirelui. În acea seară am dansat tot timpul cu el. Era toamna, iar în iunie am decis să ne căsătorim şi în septembrie am făcut nunta. Multe momente din viaţa mea sunt legate de această lună. Pe urmă am trăit un an în Valea Mare, soţul mă ducea la şcoală cu bicicleta, cu căruţa.
— Aţi absolvit şcoala de muzică…
— Da, am absolvit-o, iubesc cântecul, copiilor le place când eu cânt, cântă şi ei cu mine, mie îmi place să desenez – şi lor de asemenea le place această ocupaţie.
— Cred că dragostea faţă de copii aţi moştenit-o de la mama, iar dragostea faţă de cântec – de la tata care cândva evolua pe scena Palatului Culturii din Ungheni? Când se adună toată familia dvs. împreună…
— Atunci la noi e foarte vesel. Când tata ia chitara în mână, la noi cântă şi dansează toţi. Interpretăm melodiile preferate ale lui tata, cele de familie. Am vrut şi eu să învăţ a cânta la chitară, credeam că va fi uşor, doar am absolvit şcoala, clasa vioară, dar nu am reuşit, însă tata poate interpreta orice cântec.
— Povestiţi despre soţul dvs.
— Soţul meu are un nume foarte frumos, Radu. Mama lui a muncit în sovhoz, iar tata a fost şef la frigidere, cu părere de rău, a plecat devreme din viaţă. Radu al meu a devenit cel mai mare în familie. El are mâini de aur, dacă trebuie să facă ceva, să repare, niciodată nu roagă pe nimeni, singur poate face totul. Alături de el mă simt foarte fericită. Sunt o persoană fericită în toate privinţele.
— Aveţi un frate?
— Da, fratele meu mai mic e mândria părinţilor mei. Eu m-am împotmolit la şcoală, iar el, cum zic toţi, e prezentabil, cu perspectivă, a absolvit şcoala militară superioară, e maior, acum conduce Centrul Militar din Călăraşi.
— Iar fetele voastre?
— Avem două fete, Nastia şi Iulia, clasa a noua şi a şaptea. Cea mai mare a absolvit şcoala de arte, s-a ocupat serios de dansuri, a insistat şi s-a dus la şcoala de muzică, studiază saxofonul, intenţionează să facă două clase într-un an, cea mai mică e calmă, reţinută.
— Între ceilalţi copii ai dvs., din sat şi din oraş, există vreo deosebire?
— Vreau să spun că mai mult mă doare sufletul pentru acei copii, cărora părinţii nu le dau ceva, nici mie de asemenea nu-mi ajunge timp. Şi încă ceva. Poate nu gândesc corect, dar matematica, limba – ele sunt necesare, dar eu vreau să văd în ei mai multă bunătate. Aşa le şi spun, nu contează ce veţi deveni, principalul e să fiţi oameni buni.
