Potrivit lui Mircea Eliade, mitul „povestește o istorie sacră care s-a petrecut în trecut”. Miturile sunt felurite: cosmogonice – când spun povestea omului și a lumii, etiologice – când, sub forma legendelor, ne înfățișează ivirea pe lume a plantelor și a vietăților aflate în vecinătatea ființei umane. Din această categorie fac parte, de pildă, legendele românești care explică apariția unor lucruri specifice modului de a fi în lume ale omului.
În lucrarea sa „Aspecte ale mitului”, Eliade relevă faptul că impulsurile de a plăsmui mituri nu este caracteristic doar omului arhaic (străvechi). A da naștere miturilor este o trăsătură constantă a conștiinței umane, independent de spațiu și de timp. De aceea, narațiunile (relatările) mitice sunt vii și pline de sens și astăzi. Le regăsim pe terenul artelor, științelor, dar și în acela mai abrupt loc al ideologiilor politice.
De multe ori, eroul mitic nu joacă numai un rol cosmogonic, ci și civilizator. Promoteu fură focul zeilor pentru a-l dărui pământenilor. În continuare vom afla despre Mitul Marelui Domnitor Constantin Brâncoveanu – erou civilizator și mucenic al românității estice (1654-1714).
Sfârșitul lui tragic a marcat îndeosebi nu doar conștiința istorică a românilor, ci și straturile profunde ale spiritualității românești. Alura (chipul) de erou civilizator al principelui valah (român), stau numeroasele ctitorii, mănăstirile, stilul arhitectural care îi poartă numele; pentru care, în amurgul vieții sale, să capete și aura sfințeniei creștine.
Din punctul de vedere al creațiilor etnografice, sacrificiul voievodului Brâncoveanu s-a reflectat mai întâi într-o cunoscută poiezie populară culeasă de Vasile Alecsandri
„Constantin Brâncoveanu” :
„Boier vechi şi domn creştin,
De averi ce tot strângea
Sultanul se îngrijea
Şi de moarte-l hotăra,
Căci vizirul îl pâra.
Într-o joi de dimineaţă,
Zi scurtării lui de viaţă,
Brâncoveanu se scula,
Faţa blândă el spăla.
Barba albă-şi pieptăna,
La icoane se-nchina,
Pe fereastră-apoi căta
Şi amar se spăimânta!
„Dragii mei, cuconi iubiţi!
Lăsaţi somnul, vă treziţi,
Armele vi le gătiţi,”
Turcii îi iau ostatici și îi transportă la Istanbul, în turnul cel mare (în cetatea Edicule), unde îi și închid. Nu după mult timp, sultanul îl cheamă pe Brâncoveanu, la judecată, lângă foișorul de pe malul Bosforului, și îl potopește cu acuzații, în total 9. Al nouălea punct din capetele de acuzare înaintate Porții Otomane suna așa: „Că a bătut în Transilvania monede de aur, în formă de medalii de o valoare de la 2 până la 10 galbeni una, principele Valahiei dovedindu-și relativa autonomie în raport cu puterea sultanului”.
Târgul pe care i-l propune sultanul voievodului este să lepede credința creștină în schimbul cruțării vieții sale și a feciorilor săi: „…De ți-e milă de copii / Și te dă-n legea turcească”.Domnitorul însă nu se lepădă de credința în Hristos, moștenită din moși-strămoși: „Facă Dumnezeu ce-a vrea/Iar pe toți de ni-ți tăia/Nu mă las de legea mea!”
Într-adevăr cronicile care consemnează sfârșitul curajos al voievodului Brâncoveanu subliniază acest act de mărturisire creștină prin care, paradoxal, deși îi este răpită viața pământească, îi este dăruită nemurirea: Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii ai săi, se va bucura de cununiile mucenicilor.
Marele apologet creștin Tertulian scria: sângele martirilor este sămânța creștinilor. Iar, Anton Maria DelChiaro pune în lumină actul mărturisitor al principelui valah adresat cu următoarele cuvinte: „Fii mei, fiți curajoși, am pierdut tot ce am avut în această lume; cel puțin – să salvăm sufletele noastre și să ne spălăm păcatele cu sângele nostru”.
Revenind la ipoteza populară culeasă de Vasile Alecsandri, în fața refuzului ferm de lepădare a legii creștine, sultanul printr-un semn, ordonă decapitarea a doi feciori. Voievodul întâmpină această încercare precum din Ion din vechime, cu resemnare, dar și cu credință în purtarea de grijă divină: „Doamne, Fie-n voia ta!”. Îl alină pe feciorul cel mic cu aceste vorbe duioase: „Taci, drăguță, nu mai plânge / Că-n piept inima-mi se frânge. / Taci și mori în legea ta..”
În final, voievodul însuși are parte de moarte mucenicească, însoțită de multe și cumplite cazne, așa cum citim despre viețile sfinților din primele veacuri, consemnate în sinaxare și proloage (cărți despre viețile sfinților). În ultimele cuvinte ale personajului Constantin Brâncoveanu, turcii păgâni sunt asemuiți câinilor care sfâșie trupul credinciosului care alege moartea martirică pentru Hristos: „Câini turbați, turci, liftă rea / De-ți mânca și carnea mea / Să știți c-a murit creștin / Brâncoveanu Constantin.” (15 august 1714).
Pentru sfârșitul său mucenicesc, exemplar, Biserica Ortodoxă Română l-a trecut în sinaxar, în rândul sfinților, „în ceata martirilor Ortodoxiei”, prin Hotărârea sinodală, la data de 20 iunie 1992. Iar la Soroca, pe malul bătrânului Nistru își desfășoară activitatea liturgică biserica cu arhitectură maramureșeană „Sfinții Brâncoveni”. Vizitați frumusețea creștină – un dar strămoșesc!
Sursa: Constantin Brâncoveanu, Intrarea în Legendă
