Protagonista interviului din această săptămână este o femeie puternică, energică, o mamă bună și un medic devotat. La vârsta de 54 de ani, Nina Molea se poate mândri cu peste 20 de ani de stagiu în medicină, cu o familie frumoasă și o afacere prosperă. De la dânsa am aflat ce se ascunde în spatele medicinei de urgență și cât de greu le este medicilor de acolo să facă față tuturor încercărilor.
— Povestiți-ne despre dumneavoastră. Când ați întrat în acestă luptă contra cronometru și ce anume v-a motivat?
— Am început la Institutul Oncologic, ulterior la un dispensar, apoi în secția neurologie din cadrul Spitalului Raional Ungheni. Am vrut mai multă acțiune, așa că am plecat la Stația Asistență Medicală de Urgență Ungheni. Îmi aduc aminte ce îmi spunea neurologul de atunci, Valentina Grimut: „Nina, îmi pare rău că ai plecat de la noi, dar mă bucur pentru tine, simt că locul tău este acolo”. Într-adevăr medicina de urgență este ceea ce mă caracterizează. Aici am norocul să lucrez cu o echipă unită, săritoare la nevoie. De fiecare dată când avem un caz mai deosebit ne dăm sfaturi. Fiecare are domeniul său, niciodată nu le poți ști pe toate. Cel mai important este că ne susținem reciproc. Asta ne ajută foarte mult. Cunosc multe colective care concurează între ei, dar la noi este altfel.
— Cum reușiți să vă păstrați în formă și cu mintea limpede în cele 24 de ore de muncă?
— Este dificil cu acest program, dar cu toții ne-am obișnuit în timp. Este greu mai ales noaptea, cănd chemările se dublează. Chiar dacă suntem istoviți, mintea noastră este mereu concentrată. Practic totul vine de la sine. De multe ori am simțit că în acele momente alături de noi este Dumnezeu, el ne îndrumă și ne ajută.
— Aveți un caz mai special care v-a emoționat sau care v-a marcat?
— Îmi aduc aminte de toate, dar cel mai mult de cazurile când oamenii se aflau la limită. Cel mai mult m-a emoționat cazul unei femei însărcinate. Am avut o chemare la o distanță de 25 de km de oraș. Femeia deja nu mai rezista până la spital. Am luat-o din marginea satului, era iarnă, frig și drumuri înzăpezite. Deși nu am avut condițiile necesare, s-a născut o fetiță perfect sănătoasă. Țin minte că nu aveam nimic, nici cu ce să o acoperim, nici apă caldă, până la spital am ținut-o strâns la piept să o încălzesc. După ce a fost consultată și s-a constatat că este sănătoasă am răsuflat ușurată.
— Care este cea mai mare bucurie pentru dumneavoastră ca medic?
— Cea mai mare bucurie este atunci când ai reușit să iei decizia corectă, minutele sau secundele acelea decisive îți dau o senzație extraordinară. Rasplata nu se compară cu nimic, cu niciun ban, cu nicio felicitare. Acel moment contează extraordinar de mult.
— Presupun că nu mereu ați reușit să salvați pacienții, cum găsiți tăria să dați această veste rudelor?
— Fiecare caz în parte este diferit. Depinde mult și de vârsta pacientului, cauza sau boala lui, dacă era ceva cronic sau dacă a fost ceva spontan. Modurile prin care alegi să dai vestea familiei diferă de la caz la caz. Pe mine mă marchează fiecare deces. De o mie de ori mi-i amintesc mai bine pe cei pe care nu i-am putut salva decât pe cei pe care i-am ajutat.
— Au fost momente când un anumit caz să impună să renunțați la profesie?
— Nu au fost cazuri să mă facă să renunț. Familia a fost cea care m-a motivat să iau pauze .Am o fată și un baiat, de la fată am doi nepoți. Locuiesc în Canada, îi văd foarte rar, dar atunci când vin în vizită sau plec eu la ei, îmi iau concediu prelungit.
— Cu siguranță că au existat și pacienți mai agresivi sau familii impulsive, ați fost vreodată pusă în pericol?
— Fiecare chemare poate fi una periculoasă. Niciodată nu poți ști cine te așteaptă după acea ușă și ce se poate întâmpla după ce o deschizi. Noi, cei de la urgență, ne confruntăm des cu astfel de cazuri, dar reușim de fiecare dată să facem față încercărilor.
— Dacă ar fi să o luați de la început ați rămâne la medicina de urgență?
— Nu cred că mi-aș dori altceva. Această alegere a fost făcută cu inima. Merg pe această cale din pasiune și din recunoștință pentru că știu că sănătatea fizică este un mare dar al vieții, și mai ales pentru că știu că fiecare dintre noi are un anumit drum de urmat.
