Azi discutăm cu o persoană calmă, sinceră şi bună, antrenor la Şcoala de Sport Raională Ungheni, Personalitate a anului 2016, Igor Rotaru.
— Cred că de jocul de dame poate fi pasionat un om calm, care nu se grăbeşte… Cum aţi fost în copilărie?
— Nu prea calm şi astâmpărat, dar, în fond, cam aşa. Cu atât mai mult cu cât mă interesa nu numai jocul de dame, ci şi fotbalul, voleiul, alergările.— Tatăl dvs., fie-i ţărâna uşoară, nu a fost un simplu profesor, ci director de şcoală. Acest lucru vă punea pe umeri o responsabilitate mai mare?
— Copiii şi acum au o asemenea responsabilitate dacă cineva dintre părinţi e pedagog, iar atunci cu atât mai mult. Tata zicea să nu-l fac de râsul lumii. Şi acum e aşa, educaţia e educaţie. Iar învăţământul şcolar, orice am spune, mi se pare că atunci era mai bun.
— Când sportul a devenit sensul vieţii dvs.?
— A fost întotdeauna şi eu întotdeauna am jucat dame. Tata se ducea la competiţii şi dacă era posibil, mă lua şi pe mine. Cu timpul şi eu am început să particip la concursuri, am devenit campionul ţării printre jucătorii din localităţile rurale.
— Iar tata când s-a „contaminat” de dame?
— Când pleca la consfătuiri, cineva aducea dame, jucau la pauze, seara, tata se uita, învăţa. Iar el, dacă se apuca de ceva, neapărat ducea până la capăt. Aşa a fost el întotdeauna.
— Aţi acceptat damele din tot sufletul dintr-o dată?
— În mod diferit, doar trebuia să mă ocup de ele în detrimentul fotbalului, altor ocupaţii. Apoi am înţeles că damele înseamnă mai mult pentru mine, am început să le practic mai serios, am devenit candidat de maestru în sport, dar nu mi-a ajuns un punct până la calificarea de maestru. Mai târziu, cum se întâmplă în tinereţe, n-am dus lucrul până la capăt. Întotdeauna apărea ceva mai important, acum, desigur, regret. Ce mi-ar fi dat? Încă o victorie în viaţă. De la o victorie la alta, de la un succes la altul se formează omul.
— Copiii de azi cu aceeaşi plăcere practică jocul de dame?
— Foarte mult depinde de părinţi. Dacă ei înţeleg şi iau parte activă în viaţa copilului, apar aşa ca Marcel Ursu, Dumitru Cuşnir. De aceştia, desigur, sunt mai puţini. De obicei, se spune că ce să faci cu damele, cu ce se va ocupa el mai târziu? Nu se gândesc că se formează copilul, se altoiesc calităţi care îi vor fi utile în viaţă. Dacă un copil e educat în spiritul concurenţei, el va deveni lider în viaţă, va tinde să fie primul. Oare el se dezvoltă când stă acasă şi nu face nimic? Nu! E necesar şi calculatorul, de el acum nu ne putem nicidecum lipsi. Dar în toate e nevoie de o limită raţională şi atunci când copilul nu o poate înţelege, acest lucru trebuie să-l facă părintele. Însă şi cu părinţii e o problemă, mulţi dintre ei nu sunt acasă. Acum au înţeles şi iau copiii cu sine, iar nu demult credeau că vor pleca, vor munci, se vor întoarce, iar aici de acum va fi raiul. Au trecut 25 de ani şi nu s-a schimbat nimic, în unele privinţe chiar a devenit mai rău.
— Când aţi înţeles că damele sunt ceea de ce doriţi să vă ocupaţi?
— A venit de la sine. După absolvirea şcolii am intrat la institutul de cultură fizică şi sport, ca să devin profesor de cultură fizică, apoi m-am căsătorit. Cu timpul am revenit la hobby-ul mei şi dă Doamne fiecărui antrenor ca discipolii săi să participe şi să obţină succes la campionatele mondiale, să fie în lotul naţional.
— Povestiţi despre copiii dvs.
— Ei au fost primii mei elevi, dar nu m-am comportat corect cu ei, îi impuneam… Totuşi, aceasta e o experienţă. Acum feciorii mei sunt maturi. Nu se grăbesc să se însoare, azi această chestiune e înţeleasă altfel. Cu atât mai mult cu cât acum sunt deschise graniţele, există posibilităţi. Fiecare generaţie are destinul său.
— Politica?
— Nu sunt indiferent faţă de ea. Vreau pentru ţara mea tot ce e mai bun. Dar oamenii sunt dezamăgiţi de politicienii care promit, dar nu fac nimic. Dacă oamenii ar trăi mai bine, probabil, şi politica ar fi alta. Şi invers. Am avut oferte din partea mai multor partide, dar nu sunt gata, fiind un om care se ţine de cuvânt. Dacă am spus, trebuie să fac. Sper că în politică vor veni oamenii de care avem nevoie. Iar deocamdată fiecare trebuie să muncească cât mai bine la locul său. Ca pedagog, eu trebuie să mă străduiesc ca discipolii să crească oameni oneşti şi cumsecade. Poate lor le este dat să schimbe ţara noastră.
