Mai multe sate aflate în zona bazinului râului Cula nu au școli în sat. De exemplu, în componența comunei Hârcești din raionul Ungheni mai intră patru sate – Curtoaia, Mânzătești, Drujba și Veverița.
În Veverița, nu există școală, iar în Mânzătești și Curtoaia școlile au fost închise. În satul Drujba există doar o școală primară, frecventată de 30 de copii, în clasa întâi fiind doar cinci elevi. Drept rezultat, copiii din aceste sate se deplasează la gimnaziul din Hîrcești pentru a-și continua studiile. Respectiv, numărul total de elevi din cele patru sate, care frecventează gimnaziul din Hîrcești, este… 95.
Dintre aceștia, 5 copii au ambii părinți plecați la muncă peste hotare, iar 10 au câte un părinte plecat.
Odată cu exodul populației satele rămân fără oameni. Pentru un viitor mai bun pentru copiii lor, părinții aleg să plece, ulterior luând cu ei și copiii. Alții își lasă copiii la rude, venind periodic acasă.
Victoria Sârbu, profesoară de limba și literatura română la gimnaziul din Hîrcești, spune că plecarea părinților la muncă peste hotare are un impact negativ asupra copiilor. Educația ar trebui să provină în primul rând de la părinți, nu de la rudele în grija cărora rămân copiii.
Victoria Sârbu: Poate că nu le lipsește nimic material, dar ei simt absența emoțiilor pe care le poate oferi doar un părinte. Le este dor de căldura familială și, poate, chiar de dragoste. Desigur, bunicii oferă dragoste, însă nu toți reușesc să exprime afecțiunea în același mod în care o fac părinții. Bunicile îi răsfață, în timp ce părinții îi educă. Adesea, acest răsfăț din partea bunicilor poate avea un impact negativ asupra copiilor. Nu întotdeauna bunicii reușesc să îndeplinească rolul părinților, și de multe ori nu reușesc deloc. Acest lucru se întâmplă, pentru că bunicii nu au aceeași influență asupra copiilor.
SanatateINFO: Ați simțit vreodată cum se produce ruptura, atunci când copiii au ambii părinți alături și, la un moment dat, unul dintre ei pleacă? Observați schimbări în comportamentul lor în momentul producerii acelei rupturi?
Victoria Sârbu: Da, am avut o astfel de situație și am observat, într-adevăr, schimbări în comportamentul copiilor afectați. Performanțele lor școlare au înregistrat scăderi, absențe nemotivate, motiv pentru care am decis să ne implicăm activ.
SanatateINFO: Cum se implică profesorii în astfel de situații?
Victoria Sârbu: Ne implicăm cu vizite la domiciliu, deoarece credem că este esențial să cunoaștem în ce condiții și cu cine rămâne copilul. În situații mai delicate, întocmim fișe de sesizare și, dacă este necesar, apelăm la asistentul social. Există și copii cu ambii părinți plecați, dar care, aparent, nu au nevoie de sprijin din partea asistentului social sau a noastră. În aceste cazuri, ei pot beneficia de afecțiunea oferită de profesori pentru a compensa absența părinților. Dacă observăm că există nevoi specifice, avem discuții individuale cu copiii.
Profesorii de la gimnaziul din Hârcești afirmă că țin evidența copiilor ai căror părinți sunt plecați de ani de zile, în mare parte aceiași părinți. Plecarea unui părinte sau chiar a ambilor îi face pe mulți copii să se maturizeze mai repede, deoarece sunt implicați în mai multe responsabilități.
De exemplu, o fetiță în vârstă de 13 ani, a cărei mamă a plecat la muncă în străinătate povestește că a trebuia să preia toate responsabilitățile asupra ei, având grijă de frații mai mici. Ea îi trezește dimineața, îi îmbracă, le pregătește micul dejun și îi duce la școală și la grădiniță.
Astfel, copii mai mari rămân acasă și își asumă rolurile de mamă și tată, uitând să se bucure de copilărie și să se joace.
Victoria Sârbu: Anii care au trecut nu mai pot fi recuperați, la fel și copilăria. Aceasta nu a fost trăită la timp și nu va mai fi trăită niciodată. Așa stau lucrurile. Părinții pleacă să adune bani, să le ofere o șansă copiilor și să le asigure minimul necesar pentru existență. Cu toate acestea, se simte în continuare că prezența mamei este esențială. Eu sunt diriginta clasei a 7-a și am o fetiță a cărei părinți sunt plecați, iar ea a rămas în grija bunicii. Mama ei mă sună la fiecare două, trei zile să se asigure că distanța dintre ea și fetiță nu va afecta rezultatele la școală. Da, fata învață bine, dar ea simte foarte mult lipsa mamei și nu sunt sigură că primește din partea bunicii acea dragoste de care are nevoie un copil…”
Mihaela are 13 ani și este elevă în clasa a șaptea. Părinții ei sunt plecați la muncă peste hotare, iar ea și sora ei Nicoleta au rămas în grija bunicii din partea tatălui.
În fiecare zi Mihaela parcurge aproape 11 km dus-întors între satul Drujba, unde locuiește, și Hîrcești, la gimnaziul unde învață. Încă nu s-a decis ce va face după ce va absolvi clasa a 9-a. Problema copiilor din satele din împrejurimi este că nu au niciun liceu, astfel că cei care absolvesc gimnaziul nu au prea multe opțiuni; fie merg la Ungheni, la 37 km distanță, fie aleg să se îndrepte către Chișinău, la 100 km. Mihaela visează să devină actriță și participă activ la toate spectacolele de la gimnaziu, îi place să fie prezentă pe scenă și să participe în scenete.
— Mi-ar place să devin actriță, dar nu știu dacă o să-mi reușească…
Îi spun că de cum am văzut-o am remarcat asemănarea izbitoare cu actrița Shailene Woodley. Zâmbește, îi place asocierea.
Când Mihaela ajunge acasă, bunica o așteaptă la poartă, ținând mâna ascunsă sub vestă. „Iaca, am căzut…” îmi explică ea, în timp ce ne îndreptăm spre casă.
În casă este cald. Mihaela își lasă ghiozdanul jos și începe să-și scoată cărțile, aranjându-le pe masa micuță.
— Mihaela, eu ți-am mutat cărțile în dulăpiorul tău, îi spune bunica. Mai am și alți nepoți de la fiică și ei vin pe aici, așa că am pus cărțile Mihaelei separat, ca să nu le scrie sau să le rupă. Cât era și Nicoleta (sora cu trei ani mai mare a Mihaelei), îmi era mai ușor, dar și ele, fiind în două, erau mai vesele. Acum ea învață la Chișinău și noi cu Mihaela am rămas în două. Eu o aștept pe Mihaela cu soba caldă, cu mâncarea pe masă și tare mă mândresc cu dânsele. Mihaela, ia adu-mi din casă fotografiile cu voi când erați la grădiniță.
Ambii părinți ai fetelor sunt plecați în Franța, în orașe diferite, iar între timp, au divorțat. Vin periodic acasă și se sună destul de des. Când tânjeau după părinți, bunica le spunea că nu doar ele două sunt într-o astfel de situație, că există o mulțime de familii la distanță unii de alții, trăind aceeași tristețe ca și ele.
„Nicoleta avea doi anișori când părinții ei au lăsat-o la mine și s-au dus peste hotare. Era iarnă, zăpadă multă și înaltă, fântâna departe. Nu știam cum să o las singură în casă și să mă duc după apă. Dar Dumnezeu ne-a păzit. Un an mai târziu avea să se nască și Mihaela. Nici Mihaela, nici Nicoleta nu s-au îmbolnăvit și nu am avut de umblat cu ele pe la spitale”, îmi povestește bunica.
O întreb pe Mihaela ce îi lipsește cel mai mult. Urmează o pauză. Observ că i se umezesc ochii și decid să renunț la întrebările care ar putea să o emoționeze și care ar face-o să plângă. Îi las timp să-și ascundă lacrimile.
Pentru că am fost alături de ea toata ziua și am reușit să o cunosc, în acest moment îmi dau seama că Mihaela poartă o mască. Este rebelă, „băiețoasă”, curajoasă și chiar sare în apărarea altor fete. Purtând această mască de copil puternic, care poate înfrunta orice, ea reușește să ascundă cât de fragilă este.
— Viața de familie îmi lipsește… mama… tata… dragostea lor…
Exodul populației a creat o generație de copii care cresc fără părinți. Ei au plecat, iar în țară au rămas doar copiii care suferă și bătrânii care au grijă de ei.
Notă: Acest material jurnalistic a fost produs cu suportul financiar al Uniunii Europene. Conținutul acestuia reprezintă responsabilitatea exclusivă a beneficiarului EU4IM (Sănătate INFO) și nu reflectă în mod neapărat viziunea Uniunii Europene.
