Se spune că un om talentat e talentat în toate. Această afirmaţie răspândită e confirmată pe deplin de Victor Cobzac, pictor vestit, ale cărui lucrări au fost prezentate la numeroase expoziţii atât în ţara noastră, cât şi în România, Franţa, Belgia, SUA, Ungaria, Rusia, Ucraina, înfrumuseţează multe galerii şi colecţii particulare peste hotare. În plus, el e vestit ca un pedagog minunat, şi-a cucerit faima ca poet. De menţionat că lansarea culegerii ordinare de poezii va avea loc pe 3 martie, ora 15.00, la Biblioteca Publică Raională “D. Cantemir” din Ungheni. Veniţi, el e un om uimitor.
— Povestiţi-ne despre sine.
— M-am născut în Ungheni, am învăţat la şcoala medie nr. 1, în prezent liceul „Mihai Eminescu”. Sunt pedagog şi pictor profesionist. Mă ocup de pictură, şi, ca hobby, de sculptură, grafică. Da, şi de poezie.
— Când talentul s-a făcut simţit?
— De obicei, jurnaliştii întreabă când pentru prima dată am luat creionul în mână. Cred că vine cu timpul şi întâmplător. Am susţinut examenele la o instituţie de vinificaţie şi dacă aş fi intrat, aş fi devenit vinificator. Însă n-am fost admis şi m-am dus la armată, apoi am intrat la şcoala de pictură „Repin”, după care 6 ani am învăţat la Institutul de Arte „Surikov” din Moscova. M-am întors ca profesor la liceul de arte plastice „Igor Vieru”, acum lucrez profesor la Universitatea Tehnică, dar sunt deja la pensie şi vreau să mă întorc în Ungheni.
— Totul vă reuşeşte atât de uşor… Ce vă leagă de Ungheni?
— Eu aşa şi nu m-am obişnuit cu Chişinăul, nu e ceea de ce am nevoie. Aici îmi petrec vacanţele. Părinţii, cu regret, s-au stins din viaţă, dar aici sunt surorile mele, cea mai mică a rămas în casa părintească, iar eu mi-am construit casa alături.
— Cu ce vă ocupaţi acum?
— Am editat, iată, două cărţi, dar material am încă pentru una. Versuri scriu întotdeauna. Îmi place. Ambele cărţi sunt autobiografice, scriu despre mine, pentru mine, dar dacă le veţi citi, vă veţi regăsi în ele, mai rămâne să recunoaşteţi că a fost aşa.
— Ce talente vă calcă pe urme?
— Două fiice şi două nepoţele, în curând voi mai avea o nepoţică. A treia carte se va numi „Magna” şi va fi dedicată nepoatei mai mari, Magda, care nu-şi putea rosti numele şi zicea Magna. A patra carte va fi în cinstea nepoatei a doua, Ela-Smaranda, şi va fi intitulată „Smarandela”. Trebuie doar să adun bani pentru editarea lor.
— Cu ce trăiesc oamenii vestiţi? Mănâncă şi ei, beau, dorm?
— Eu nu iau această întrebarea în serios, dar altora le-ar creşte corniţe. Fiecare om trebuie să facă ceva, trebuie să se caute pe sine şi să se găsească. Dacă pictez şi scriu – aceste ocupaţii se completează una pe alta. Am obosit de pictură – scriu. Vara viitoare am de gând să formez un mic grup din elevii mei, şi nu doar, şi să organizez aici o Tabără, vor dormi la mine, îi voi hrăni eu…
— Revenind acasă veţi aduce un suflu proaspăt în viaţa provinciei.
— A provinciei – nu. Pentru mine Ungheniul nu e provincie. Mai înainte, când eram întrebat de unde sunt şi ce oraş e acesta, eu răspundeam că Ungheniul e capitala Chişinăului, iar Chişinăul e capitala Moldovei. Aici şi aerul e proaspăt şi eu vreau să respir acest aer, cu toate că mai înainte, când veneam la Ungheni să pictez peisaje, nu găseam locuri, iar acum mă uit şi mă mir că nu le vedeam.
— Vom vedea la Ungheni o expoziţie a lucrărilor dvs.?
— Da, vreau s-o fac, poate voi reuşi la toamnă. Apropo, aş dori mult ca lângă noul Palat al Justiţiei din centrul oraşului să fie o galerie. Ea se va încadra, de ea este nevoie. Dacă va fi o galerie, sunt gata să donez 10 din lucrările mele şi voi face totul ca peste 5 ani galeria să devină cea mai bună. Cred că sunt oameni pe care îi va interesa acest lucru. Presupun că şi Europa ne poate ajuta.
— Sunteţi plin de speranţe şi optimism.
