Roșea ca o fetișcană. Doamne, și doar îi zisese că arată bine, nu a fost vorba de nici un fel de tentativă de a-i face curte. Că e… specială azi.
Demult nu mai auzise vreun compliment. Cred că de pe la 16 ani. Acum avea 30, dar i se părea că are 100. Viața, în toți acești ani, o pusese la mari încercări. Sau poate alegerile ei – luate sub imperiul spiritului rebel al tinereții, când totul ți se pare roz și fermecător, ca zorii zilei întâmpinați în brațele băiatului drag.
Se căsătorise cu el. Până să apară copilul, o chinuise – da, alt verb nu se potrivea mai bine – soacră-sa. O trezea pe la patru dimineața, îi dădea cea mai ciobită sapă și o trimitea la cel mai îndepărtat ogor. Era chinul lui Hristos să prășești acolo: buruienile crescuseră cât păpușoiul, iar ea, micuță de statură, slabă ca un țâr, abia se zărea. De mâncare, nici vorbă. Soacră-sa îi spunea că va veni pe la amiază și îi va aduce un călcâi de pâine și o bucată de brânză. Dacă o fericea duhul, mai punea în traistă și o ceapă. Dar „sufletul neprihănit” al soacră-sii nu o lăsa nici măcar să se țină de promisiuni. Nu-i aducea nici pâinea, nici brânza, darămite o ceapă ori altceva, măcar să-și potolească foamea. Trebuia să prășească porumbul. Noroc că era un izvor aproape și își mai stingea setea. Revenea acasă și-și vedea noile rude pline de voie bună, cu păhărelul în mână, mai tot timpul.
Îi reproșau că ei s-au chinuit acasă, iar ea a trândăvit. Pleca capul. Se ducea în cuhnia de vară și se apuca să spele mormanul de farfurii și străchini lăsate de prea „obositele” neamuri.
După ce isprăvea cu treaba asta, se pornea la cuptoruș. Își aducea mai întâi cioclejii, apoi curăța legumele. Trebuia să facă borșul până ajungea tânărul ei soț. Lui îi plăcea borșul. Amarnic. Și ea se străduia. Dar veșnic nu-l nimerea. Ba îi spunea că e prea fierbinte.
Ba că e prea rece. Ba prea gros. Ba prea subțire. Și tot așa. Nemulțumirea și-o arăta, aruncând strachina unde nimerea. Iar ea, în aceeași seară, trebuia să curețe tot ce stricase sau murdărise el. Dacă nu – era vai și-amar de capul ei. O dată chiar o pusese să lingă borșul vărsat pe podeaua de lut, ca să „o învețe” că nu are voie să-l hrănească cu lături, să știe cât de proastă gospodină este.
La doi ani de la căsătoria lor, apăruse copilul. I se părea că se va schimba soțul ei, că va deveni din nou acel bărbat care-i șoptea vorbe dulci în nopțile cu lună. A născut un băiat. O lună de zile, zi de zi, îl vedea acasă beat. Dădea mohorici oricui, chiar și necunoscuților, îi spunea că l-a făcut fericit. Nu știa că aceea va fi ultima lună din viața ei în care va fi liniștită, în care va putea dormi într-un pat.
Într-o seară, își alăpta pruncul, când deodată s-a izbit ușa de perete, atât de tare, că a căzut varul – sinilit în culoarea cerului – și a rămas doar lutul gol pe perete. A apucat-o de gâța-i lungă și a început un dans nebun – doar că pe ea o durea. O durea fiecare picior de-al lui care-i lovea trupul. O durea și mai tare ce-i spunea: că băiatul n-ar fi al lui, că ea ar fi o târfă ordinară. Ea, o târfă?! Nici nu știa bine ce înseamnă cuvântul. Era un copil seara, iar dimineața era deja noră în casa părinților băiatului care-i promisese luna, stelele și soarele, că o să i le pună la picioare. „Ce-o fi însemnând târfă? Și de ce mă lovește așa de crunt?”, se tot întreba Veruța. „Mă duc la mama și am s-o întreb. Neapărat am s-o întreb. Dar acum… acum trebuie să-mi păzesc puiul. Trebuie să scap cumva de loviturile lui. Trebuie să le primesc doar eu. Doamne ferește să-i vină rândul și copilului!”, își repeta în gând, ca o incantație.
A scăpat ca prin urechile acului. Cineva l-a strigat afară și el a ieșit. Nu l-a mai văzut până dimineață. Când s-a întors, s-a trântit în pat și a dormit întreaga zi. Ea, plină de vânătăi și dureri, s-a ocupat de toate: de copil, de gospodărie — și nu era una mică: oi, porci, vaci, găini, rațe, gâște — și de pregătirea cinei. Nu a mai avut timp nici să-și tragă sufletul, darmite să plângă. În oglindă nu se mai privea de când își scosese coronița de mireasă din păr.
De la o vreme, nu mai deosebea durerile între ele. Toate se strângeau într-un singur nod, undeva sub piept. Când se lăsa seara, îi simțea pașii în curte, grei, apăsați, și îi îngheța sângele. Pruncul, simțind tensiunea, nu mai scotea niciun sunet. Tăcerea devenise noua ei rugăciune. Găinile nu mai cotcodăceau ca altădată. În ograda lor, nici păsările cerului nu mai cântau. Amuțeau, împietrite de durerea care o încercau când vedea prin ce chinuri trece Veruța. Nici vaca nu mai dădea lapte. Oglinda din tindă prinsese o crăpătură, exact pe chipul ei.
Mama ei? I se împietrise inima. Nu o mai văzuse și nici nu o mai auzise din acea dimineață de după prima bătaie primită de la Ștefan. S-a dus să o întrebe ce înseamnă târfă. I-a răspuns cu o față desfigurată de durere, de furie, de obidă, frustrare că dacă ar fi ascultat-o nu ar mai fi auzit acest cuvânt. „Târfă e o femeie în călduri, așa cum ai fost tu când ai decis să te duci după cel mai de treapcă băiat din satul acesta. Neamul lui e din coate goale. Cei mai bețivi, cei mai sărăntoci, cei mai din care nu au după ce bea apă. Piei din ochii mei și să nu mai calci pragul casei mele”, ultimele cuvinte ale celei care i-a dat viață acestea au fost. Îi sună în urechi de parcă ar fi aici, dar nu e. Familia ei se mutase într-un alt sat, în alt capăt al țării. Nu putea suporta rușinea că fiica lor își pregătea culcușul pentru noapte în pod – în zilele bune. Iar în cele rele – pe malul iazului, în stufăriș, în gluga de ciocleji din grădina vecinului.
Vera nu mai știa când începuse frigul să nu o mai doară. Se obișnuise cu el, așa cum te obișnuiești cu o cicatrice – nu o mai simți, dar o porți mereu cu tine. Într-o noapte, când ploaia bătea în acoperișul de scânduri și vântul şuiera prin crăpături, și-a amintit de vocea mamei. Nu de cuvinte, ci de felul în care îi tremura glasul atunci când o certa. Poate că n-a urât-o niciodată, doar n-a știut cum să o iubească.
După bătaia aceea, Ștefan se schimbase doar la chip, nu și la suflet. „A fost o scăpare”, îi spusese, apoi a doua, a treia… și Vera a înțeles că fiecare scăpare îi fura câte o bucată din ea. Dar nu putea pleca. Unde să se ducă? Cu ce? Cine să o mai creadă pe ea, fata care și-a ales singură soarta?
Într-o dimineață de toamnă, pe când se ducea după apă la fântână, a întâlnit-o pe Ioana – fosta colegă de școală, acum educatoare la grădiniță. „Vera, tu ești?” o întrebase, mirată de cât de slabă și trasă la față era. Vera zâmbise strâmb. „Eu… ce-a mai rămas din mine.”
Ioana nu a mai spus nimic atunci, dar se întoarse seara la iaz cu o pungă de mâncare și o eșarfă groasă. A fost prima dată, după mult timp, când cineva o privise fără judecată. Din ziua aceea, în sufletul Verei s-a aprins o scânteie – mică, dar vie.
Știa că nu-și poate schimba trecutul, dar poate găsi un drum nou. Un drum fără frică, fără pumni, fără rușine. Într-o noapte, și-a strâns într-o batistă tot ce avea – o fotografie, un pieptene rupt, o lumânare mică și un suflețel – copilul ei. A plecat pe jos, spre libertate.
Nu știa unde avea să doarmă, dar pentru prima dată, după mult timp, cerul nu i s-a părut amenințător.
Nu i-a fost ușor Veruței. Avea un copil și muncea din greu pe unde apuca. Erau zile și nopți când nu punea nimic în gură — îi ținea de foame doar gândul la copil.
Acolo, în locul unde își găsise un mic cuibușor al ei, au găsit-o fetele de la centru. Au ajutat-o să-și găsească un loc de muncă mai bine plătit. Cu timpul, și-a cumpărat o mașină de cusut și, din lucrul mâinilor ei, mai făcea un bănuț.
A reușit să agonisească suficient cât să-și permită să plece la mare — visul ei din copilărie. I se părea că acolo e edenul.
Când a ajuns la mare, Veruța a simțit că tot greul vieții se topea în spuma valurilor. Nu mai era fata care plângea în tăcere, ascunsă prin poduri și stufăriș. Era o femeie care învățase să se ridice singură, pas cu pas, printre oameni care nu o judecaseră, ci o ajutaseră să-și adune cioburile sufletului.
Stătea pe nisip, cu picioarele goale și privirea pierdută spre orizont. Copilul, acum mai măricel, râdea și alerga după valuri. Era primul râs curat pe care îl auzea după multă vreme. „Uite, mamă, apa râde cu mine!”, strigă el. Iar Vera, cu ochii umezi, șopti: „Da, dragul meu, râde pentru că am învățat și noi să trăim”.
Și-a spus că nu va mai permite niciodată să fie privită ca o umbră. Că fiul ei va crește într-o lume unde iubirea nu înseamnă frică, iar femeile nu sunt pedepsite pentru greșelile inimii.
