La începutul lunii august, Vasile Grecu a împlinit 70 de ani – o vârstă rotundă, care vine cu prilejul de a privi în urmă și de a aduna în cuvinte o viață plină de muncă, realizări și dragoste. Alături de soția sa, Ludmila, cu care formează un cuplu unit de aproape jumătate de secol, Vasile a clădit o familie fericită și a lăsat urme adânci în comunitatea din Ungheni. El – fost profesor, director de școală, ofițer și polițist cu 25 de ani de experiență, inițiator al Gărzii Populare; ea – educatoare și directoare de grădiniță cu un stagiu impresionant de 44 de ani. Împreună au crescut doi fii, astăzi la rândul lor oameni ai legii, și se mândresc cu patru nepoți. Într-un dialog sincer și cald, soții Grecu vorbesc despre rădăcinile lor, începuturile poveștii de dragoste, provocările profesionale și secretele unei căsnicii longevive.
— Pentru început, spuneți-ne de unde vă trageți rădăcinile, domnule și doamnă Grecu.
Vasile: M-am născut în satul Poiana, raionul Ungheni, în familia lui Petru și Catinca Grecu. Am doi frați și o soră. Eu sunt cel mai mare din familie, iar după mine este Valentin, care e agronom de profesie și trăiește în Orhei. Sora Emilia este lucrător medical și locuiește în Chișinău, iar mezinul, Victor, care a fost maior de poliție, locuiește în Ungheni. Suntem o familie unită, cu principii și valori sănătoase de viață.
Ludmila: În familie am fost eu și un singur frate, care nu mai este în viață. Maică-mea, Vera, dar și celelalte rude nu mai sunt, din păcate, printre noi. Trăiesc cu amintirea lor și mă bucur că nu sunt singură pe lume, ci în sânul unei familii fericite.
— Sunteți un cuplu care trăiește în armonie și bună înțelegere de aproape 50 de ani. Cum a început istoria dumneavoastră de viață comună?
Vasile: Ne-am cunoscut în anii 1970, pe când eram studenți la Facultatea de Filologie a Universității „Alecu Russo” din Bălți. Ne-am întâlnit la o aniversare a unei colege de facultate și acolo a pornit firul poveștii noastre de dragoste adevărată.
Ludmila: Absolvisem studiile și ne-am despărțit. Vasile a plecat la Ungheni, iar eu la Edineț. După o pauză de doi ani, ne-am reîntâlnit, dar cumva dintr-o simplă întâmplare.
Vasile: Ne-am întâlnit într-un concediu de odihnă la Vadul lui Vodă. Nici nu bănuiam că o voi întâlni acolo pe Ludmila. Ne-am odihnit doar patru zile, după care am trimis telegramă mamei soacre că venim la Edineț pentru a-i cere mâna Ludmilei. Am mers cu rudele mele la ea acasă, am făcut cunoștință cu rudele ei și, evident, am făcut logodna. După aceea ne-am înregistrat căsătoria, iar mai apoi am jucat nunta.
— Cum a început activitatea profesională a dumneavoastră, doamnă Ludmila, la Ungheni?
Ludmila: După absolvirea facultății, am lucrat un an la o școală din Edineț, unde am predat limba franceză. Când am venit la Ungheni cu Vasile, locuri libere la școală nu erau și am primit îndreptare la grădinița nr. 4 din oraș, unde am lucrat patru ani. Mai apoi am intrat în concediu de maternitate. După ce am revenit, am trecut la grădinița nr. 9, unde am lucrat ca directoare timp de 14 ani, iar mai apoi la grădinița căilor ferate, timp de 20 de ani. În total, am înregistrat un stagiu de muncă de 44 de ani. În toți acești ani, munca a decurs fără probleme majore sau incidente. Am avut parte de colective bune de muncă, de copii și de părinți buni.
— Domnule Vasile, ați absolvit Facultatea de Filologie la Bălți. Cum a început cariera dumneavoastră?
Vasile: Facultatea am absolvit-o în 1972. Am lucrat profesor la Morenii Noi, apoi director de școală la Zăzulenii Vechi. Mai târziu am fost cooptat, cum era pe timpuri, în activitatea Comitetului Raional al Comsomolului, unde am ajuns ulterior prim-secretar. Peste doi ani, am fost înrolat în armată. Acolo, fiind ofițer, eram responsabil de educația tineretului, căci în unitatea respectivă, din Nikolaev, Ucraina, activa o școală de sergenți.
— Cum ați ajuns, mai apoi, de la profesor de limbă română la angajat al poliției?
Vasile: Când m-am demobilizat, Comitetul Raional de Partid a decis să mă trimită la Comisariatul de Poliție din Ungheni, unde lucrurile, la acel moment, erau deplorabile. Acolo am fost responsabil de cadre. În acea perioadă se punea un mare accent pe acest domeniu, iar politica era bună și dădea rezultate. În cinci ani, împreună cu șeful Comisariatului, am reușit să ajungem printre cei mai buni din republică. Am cooptat oameni onești, devotați, adevărați profesioniști. Criteriile mele erau clare: fizicul – să fie îngrijit, înălțimea de cel puțin 1,70 m, capacitățile intelectuale și sportive – să treacă examenul de sport. Mulți discipoli de-ai mei au ajuns departe: Leo Mânzatu – șeful Statului-Major al MAI; Vladimir Botnari – viceministru MAI; Mihai Dereniov – comisar la Comisariatul de Poliție Ungheni. Consider că nu am muncit degeaba.
— Munca de polițist nu este ușoară, iar dumneavoastră i-ați dedicat 25 de ani. Povestiți-ne o experiență aparte.
Vasile: Am avut parte de diferite situații în munca de combatere a criminalității. Vă voi relata un caz. Într-o noapte, pe la ora 4, cineva mi-a bătut în ușă și a strigat: „Убивают” („Mă omoară”). M-am îmbrăcat imediat, am luat bastonul de cauciuc și am ieșit în fața casei. Acolo, o femeie și un bărbat încercau să-l jefuiască pe un vecin. Am chemat imediat grupa operativă și i-am reținut pe infractori. În acel moment am văzut chipul însângerat al victimei și pe unul dintre agresori, care a aruncat un cuțit în sus – așa-numita „Финкэ”. Mi-am dat seama atunci că aș fi putut fi expus unui mare risc. S-a stabilit ulterior că erau originari din Siberia, cu dosare penale la activ, și intenționau să fugă. Totuși, au fost reținuți și judecați.
— Doamnă Ludmila, cum era să vă așteptați mereu soțul acasă, atunci când era la datorie?
Ludmila: Era foarte greu, căci pe atunci nu știai niciodată la ce oră vine. Uneori ajungea acasă la 9, la 10 seara sau și mai târziu. Era chemat și noaptea, iar uneori venea dimineața. Era mereu în gardă. Când auzea că se deschide ușa blocului, se îmbrăca imediat și pleca la chemare. Cu toții îl așteptam, iar copiii erau nespus de bucuroși atunci când se întorcea. Poate de aceea și-au ales și ei profesii apropiate de cea a tatălui lor.
— Dacă ar fi să compa-rați, cum apreciați munca poliției de altădată în raport cu cea de astăzi?
Vasile: Astăzi poliția duce lipsă de cadre. Acum sunt angajate și persoane cu doar 10 clase. De unde să avem rezultate? Chiar dacă există Academia de Poliție pentru pregătirea cadrelor, și acolo lipsesc candidații. Pe vremuri, cei care voiau să se angajeze trebuiau să treacă un concurs serios pentru a vedea dacă îndeplinesc toate rigorile.
— Ați fost inițiatorul Gărzii Populare din Ungheni. Ce impact a avut?
Vasile: Am muncit 16 ani în Primăria municipiului Ungheni. Primarul Vitalie Vrabie mi-a propus să reanimăm activitatea Gărzii Populare, care supraveghea ordinea publică și funcționa pe lângă Comisariatul de Poliție. Am lucrat cu o echipă de circa 100 de oameni, care patrulau noaptea prin oraș. Era un ajutor real pentru poliție. Am avut rezultate frumoase și am fost menționați la nivel național, ca cea mai bună Gardă Populară. Mai apoi, activitatea s-a încheiat, iar acum mai activează benevol câțiva oameni: Valeriu Mămăligă, Tătaru Tudor, Petru Brașoveanu și Vasile Popa.
— Care este secretul armoniei în cuplu?
Ludmila: Avem doi feciori, Ruslan – vicecomisar la Comisariatul de Poliție Ungheni, și Igor – colaborator vamal la Vama Sculeni. Ne mândrim cu ei, căci le-am dat tot ce am avut mai bun din exemplul nostru. Avem patru nepoței și nurori bune la suflet.
— Ce contează cel mai mult în viață pentru dumneavoastră?
Vasile: Sănătatea. Dacă omul este sănătos, restul calităților se păstrează. Să fim buni cu cei din jur și să lăsăm mereu loc de „bună ziua”. Am încercat să respect aceste valori și să le transmit discipolilor și copiilor mei.
Ludmila: Să fim mereu prietenoși și omenoși, să fie pace pe pământ și bună înțelegere între oameni, să ne bucurăm de viață și să lăsăm urme frumoase pe pământ.
