— Undeva fără urechi străine, răspunde Simona. Dacă tot am deschis cutia asta, trebuie să știți tot.
Privirea Mirandei alunecă între ei doi. Gabriel își încrucișează brațele, dar nu protestează.
Simona își ia haina din cuier și face un semn către ușă.
— E o casă la marginea orașului… acolo am locuit când am ajuns aici. Nu mai e nimeni acum și e singurul loc unde mă simt în siguranță să vorbesc.
În aer plutește un fel de gravitate care le încetinește pașii. Miranda simte instinctiv că ce vor auzi acolo nu le va aduce liniște, dar nici nu pot da înapoi.
Casa era mică, cu pereții îngălbeniți de timp și miros de lemn vechi. Înăuntru era o liniște ciudată, spartă doar de scârțâitul podelelor sub pașii lor. Simona aprinse o lampă, iar lumina gălbuie le desenă umbre lungi pe pereți.
Se așezară la masa joasă din sufragerie. Simona își frecă palmele, de parcă ar fi vrut să prindă curaj, apoi începu:
— În seara în care am dispărut… eram cu el, cu băiatul de care mă îndrăgostisem. Am mers la dansuri, dar la un moment dat el a insistat să mergem pe malul râului. Acolo… a apărut altcineva. Îl cunoștea.
Își mușcă buza, ochii i se umplu de apă.
— Era un bărbat mai în vârstă… cu o cicatrice pe maxilar. Și mirosea a lemn ars. Pe el l-ați pomenit și voi… Victor.
Gabriel încremenește.
— A început să țipe la iubitul meu. S-au certat, nu știu de ce. Eu… încercam să-i despart, dar atunci… el m-a lovit.
Își duce mâna la tâmplă, ca și cum ar simți din nou durerea.
— Am căzut. Îmi amintesc doar că m-a târât undeva, că plângeam și îl imploram să mă lase. Apoi… totul s-a întunecat.
Se oprește, respiră adânc.
— M-am trezit într-un pat străin, într-o casă pe care n-o mai văzusem. O femeie bătrână stătea lângă mine. Mi-a spus că mă găsise pe marginea drumului, plină de vânătăi, fără acte, fără nimic. Eu… nu mai știam cine sunt. Nici numele meu, nici de unde veneam.
— Bătrâna m-a luat la ea, m-a crescut ca pe fiica ei. A murit acum doi ani. Am aflat multe lucruri despre mine abia după… dar niciodată tot adevărul. Până astăzi, când v-am întâlnit. A trăit la ea mulți ani, după care mi-am zis că trebuie să plec. Așa am ajuns în SUA, departe de tot ce cunoșteam, încercând să-mi refac viața și să-mi regăsesc rădăcinile.
Gabriel o privește cu un amestec de admirație și tristețe. Miranda simte cum firul poveștii prinde contur, dar misterul încă nu s-a încheiat.
— Și acum ești aici, cu noi, spune Gabriel încet. Poate că, împreună, putem găsi răspunsurile pe care le cauți de atâta vreme.
Cu Simona, parcă lucrurile începuseră să se așeze, să se potrivească într-un fel de echilibru fragil, dar între Gabriel și Miranda totul părea încă în ceață, incert și nesigur. Vorbeau. Veniseră împreună la hotel, unde au dormit în același pat, dar nu îmbrățișați, ci fiecare pe partea sa. Un spațiu invizibil îi despărțea, iar trecutul stătea ca o prezență tăcută, apăsătoare între ei.
Miranda știa că, într-o zi, vor putea să depășească totul — durerile, neînțelegerile, umbrele trecutului. Dar până atunci… ceva era mai straniu decât orice prezență nevăzută din afară. Era golul dintre ei. Un gol atât de palpabil, încât, dacă nu l-ar fi simțit amândoi, ar fi putut da vina pe vânt. Vina pe vânt ar fi dat cu siguranță, pentru că, în fond, de la un vânt izbucnesc toate certurile.
