Gabriel își trece mâinile tremurânde prin păr, privindu-și sora cu ochii umezi:
— Simona… ascultă-mă, te rog. N-aș fi fost în stare niciodată să-ți fac rău. Eram plecat în noaptea aceea, eram la muncă, la aproape douăzeci de kilometri de oraș. Când am aflat că dispăruseși, am lăsat totul și am venit să te caut. Se oprește, înghițind cu greu cuvintele.
— Dar… nu te-am găsit. Nimeni nu te-a găsit. Și când mi-au spus ce ți s-ar fi putut întâmpla, m-am simțit vinovat că nu am fost acolo să te protejez.
Simona îl privește, în continuare tensionată, dar furia din ochi începe să se amestece cu o confuzie adâncă.
— Dar… chipul tău… vocea ta… era el, insistă ea, clătinând din cap.
— Atunci… atunci poate cineva a vrut să pară eu, spune Gabriel, cu voce joasă, dar hotărâtă. Și dacă e adevărat… trebuie să aflăm cine.
Miranda simte cum în jurul lor aerul devine mai greu, de parcă trecutul, ascuns zeci de ani, e gata să iasă la suprafață. Simona închide ochii, ca și cum ar încerca să alunge imaginea, dar în loc să dispară, ea devine mai clară. Își duce mâinile la tâmple și șoptește, aproape fără suflare:
— Era întuneric… foarte întuneric… dar… îmi amintesc… un miros.
Gabriel se apropie instinctiv, aplecându-se spre ea:
— Ce miros, Simona?
— Lemn ars… și… ceva greu, ca un parfum dulce, dar acru în același timp. Și… un sunet… respira… greu, dar nu ca tine. Și… râdea. Da… râdea încet, ca și cum s-ar fi bucurat de frica mea.
Se oprește brusc și își deschide ochii largi.
— Avea o cicatrice aici, pe maxilar, aproape de ureche… o puteam simți când m-a prins.
Gabriel se încremenește. Miranda îl privește întrebător.
— Știu cine e, spune Gabriel, cu o voce tăioasă.
Gabriel își trece palma peste față, ca și cum ar vrea să-și alunge un gând întunecat, apoi privește direct în ochii Simonei:
— Cicatricea… mirosul de lemn ars… parfumul ăla greu… Nu pot să cred…
Se întoarce spre Miranda, cu o expresie amestecată de furie și neputință:
— E Victor.
Miranda clipește nedumerită.
— Victor… unchiul nostru, explică Gabriel, cu glasul brusc aspru. Omul pe care tata l-a adăpostit ani de zile, cel care ne spunea povești la gura sobei… El lucra la atelierul de tâmplărie, de acolo mirosul de lemn ars. Parfumul… era al amantei lui, îl simțeam de fiecare dată când venea beat pe acasă.
Simona duce mâna la gură, ochii i se umplu de lacrimi.
— El… dar… de ce?
Gabriel încleștează pumnii.
— Pentru că putea. Și pentru că știa că nimeni nu va bănui vreodată.
O tăcere grea se lasă peste masă, iar Miranda simte că acest adevăr nu e finalul poveștii, ci începutul unei lupte.
Simona își trage scaunul mai aproape de Miranda. Gabriel evită să le privească, își fixează ochii în ceașca de cafea, ca și cum lichidul negru ar putea înghiți toate amintirile dureroase.
— Miranda… cred că trebuie să știi ceva, spune Simona, ezitând. E despre trecutul lui Gabriel… și despre cum a fost el înainte să te cunoască.
Miranda simte cum îi îngheață degetele pe marginea ceștii. Nu răspunde, doar dă din cap, semn că vrea să continue.
— Gabriel… era logodit, începe Simona. O fată frumoasă, veselă, cu ochi verzi. Toată lumea îi spunea „lumina lui Gabriel”. Dar… într-o noapte, ea a dispărut. Nimeni nu a văzut-o plecând, nimeni nu știa unde se dusese. Au căutat-o o lună întreagă… până când au găsit-o.
Se oprește o clipă, iar Miranda simte cum îi încleștează maxilarul.
— Moartă, spune Simona, cu o voce abia auzită. Iar Gabriel… a fost primul suspect. L-au interogat zile întregi. L-au acuzat. Dar, în final, s-a dovedit nevinovat.
Miranda îl privește acum direct, dar el își ferește privirea.
— Cu toate astea… familia fetei nu l-a iertat niciodată. Pentru ei, el e și acum vinovatul, chiar dacă nu au nicio dovadă.
O liniște rece cade între ei. Miranda își dă seama că aceste detalii au crăpat undeva, adânc, fundația de încredere pe care crezuse că și-a construit căsnicia. Gabriel încearcă să-i explice, întinzând mâna spre ea, dar Miranda își trage scaunul brusc înapoi. Se ridică fără un cuvânt și iese din cafenea.
Ajunsă la hotel, intră val-vârtej în cameră. Își aruncă haina pe pat și, fără să-și dea pantofii jos, pășește direct în baie. Deschide robinetul, iar zgomotul apei care curge umple încăperea. Se așază pe marginea căzii, își sprijină coatele de genunchi și-și acoperă fața cu palmele. Lacrimile îi izbucnesc, grele și fierbinți. Plânge pentru că el nu i-a spus adevărul. Plânge pentru că el a suferit atât de mult în tăcere. Plânge pentru că, abia acum, înțelege de ce Gabriel tremura ori de câte ori ea întârzia să ajungă acasă. Zgomotul apei și sughițurile ei de plâns par să se amestece, transformând baia într-un cocon de durere și singurătate.
Aude ușa camerei deschizându-se încet. Pașii lui, grei și apăsați, se apropie și se opresc chiar în fața ușii băii. Îi aude respirația, neregulată, amestecată cu un fel de ezitare. O simte acolo, dincolo de
lemnul subțire, ca și cum gândurile lui ar bate în același ritm cu inima ei. Știe că vrea să-i vorbească, că ar putea deschide ușa oricând. Dar își spune, în tăcere, că nu acum. Mai târziu. Mai târziu va asculta explicațiile lui. Acum are nevoie să fie singură cu lacrimile și cu golul nou apărut între ei. De partea cealaltă, Gabriel rămâne nemișcat, cu palma pe clanță, neștiind dacă să intre sau să plece.
Face o baie lungă, până când pielea i se încrețește de la apă. Se ridică, își înfășoară prosopul în jurul trupului și începe să se șteargă îndelung, aproape mecanic, ca și cum ar putea șterge și gândurile apăsătoare. Nu mai putea amâna momentul de a ieși din baie. Deschide ușa încet, încet. În odaie – liniște. Nici urmă de Gabriel. Pe pat, o foaie albă. Din câțiva pași, recunoaște de departe scrisul citeț, ușor înclinat, care îi aparținea lui Gabriel. Ridică hârtia cu mâini ușor tremurânde și citește:
„Draga mea, mulți ani nu am putut să-mi permit să iubesc o femeie. Credeam că toate vor avea soarta logodnicei mele. Socoteam că acesta e blestemul meu – să nu am parte de iubire. De aceea am ales să tac și să fiu un mincinos. Poate, într-o zi, o să mă ierți. Atunci, într-adevăr, nu mi-am ucis iubita, dar acum sunt criminal pentru că am ucis încrederea pe care o aveai în mine.
Iartă-mă. Al tău, Gabriel”.
Miranda rămâne nemișcată, cu foaia strânsă în mâini, simțind cum cuvintele îi ard pielea mai tare decât apa fierbinte din cadă. Nu a dormit toată noaptea. Dimineața, cu ochii roșii și mintea grea, a coborât la restaurantul hotelului. Și-a comandat o cafea neîndulcită, sperând că amăreala ei o va trezi din toropeala gândurilor.
După ce a sorbit ultima picătură, a ieșit pe stradă. Pașii au dus-o, fără să-și dea seama, spre magazin. Gabriel era acolo, împreună cu Simona. Stăteau față în față, aproape nemișcați, iar fețele lor trădau o discuție grea, cu cuvinte spuse și multe nespuse.
Miranda a deschis ușa, iar amândoi au tresărit ca la o comandă invizibilă.
— Miranda, ce bine îmi pare să te văd! își începe Simona vorba, cu un zâmbet stins. Îmi pare rău că am creat o așa situație între tine și Gabriel.
Simona se apropie și o ia în brațe. Miranda se lasă cuprinsă, dar privirea îi rămâne lipită de jumătatea ei — Gabriel. În ochii lui nu vede nicio încercare de a fugi, dar nici liniște. Doar o așteptare încordată.
Simona își desprinde brațele de pe Miranda, dar mâinile i se opresc o clipă pe umerii ei, ca și cum ar vrea să-i transmită un mesaj fără cuvinte. Apoi își întoarce privirea către amândoi.
— Haideți… nu aici, spune ea, scăzând glasul.
— Unde? întreabă Gabriel, fără să-și ascundă neliniștea.
Va urma
