Aburul cafelei se ridica leneș, învolburând aerul dimineții. Pe masa din fața ei, cartea Camillei Läckberg stătea deschisă la o pagină cu o crimă ce părea, ciudat, familiară. Afară, orașul se clătina între mirajul liniștii și umbrele unor secrete prea adânci pentru a fi rostite. Îl privea pe el, sprijinit de tocul ușii, cu zâmbetul acela care ascundea mai mult decât arăta. Relațiile lor deveniseră în ultimul timp un joc periculos — un amestec de dorință, neîncredere și întrebări fără răspuns. Iar undeva, în acest mister, cineva mințea. Minciună? Când apăruse în viața lor atât de perfectă?
Ieri își spuneau fiecare gând care le trecea prin minte, iar azi… Azi?.. sunt doi străini. Ochii nu se mai caută flămânzi — sunt ochii a doi necunoscuți, care nici măcar nu vor să se descopere.
Cuvintele s-au retras, ca marea după furtună, lăsând în urmă doar tăcerea aspră și reci urme de pași. Știau amândoi că între ei s-a așezat ceva mai greu decât orice adevăr: o tăcere în care minciuna putea crește nestingherită. Și poate că, undeva, în adâncul acestei tăceri, se ascundea cheia crimei pe care nimeni nu o bănuia încă. Ceva îi pândea pe după ușă, din umbra geamului care dădea spre strada tihnită.
Sau poate… de după copacul de măr? Vântul legăna ramurile, iar umbrele lor se mișcau pe podea ca niște degete lungi, gata să apuce pe oricine îndrăznea să treacă. În liniștea aceea grea, fiecare foșnet părea o mărturie mută că nu erau singuri. Dar mai straniu decât prezența nevăzută din afară era golul dintre ei. Golul acela care, dacă nu l-ar fi simțit amândoi, ar fi putut da vina pe vânt. Vina pe vânt ar fi dat, cu siguranță, pentru că, în fond, de la un vânt izbucnesc toate certurile.
Era iarnă când, pentru prima dată, relația lor începuse să se fisureze. Erau într-o vacanță în SUA. Mergeau la cumpărături pentru sărbătorile de iarnă. Le plăcea să dăruiască mici flecuștețe drăguțe celor apropiați. Se opriseră în fața vitrinei unui magazin cu suveniruri puțin mai deosebite decât din celelalte magazine de pe bulevard.
Îi atrăsese atenția — își amintea clar — un ceas care i-ar fi plăcut foarte mult mamei lui. Decise să intre și să-l cumpere. Ușa a scârțâit. Primul semn, acum îl vedea limpede, că acolo începea sfârșitul relației lor. Își aducea aminte că flecărea veselă și, doar după câteva minute bune, și-a dat seama că vorbea singură. Gabriel nici nu clipea, nici nu se mișca. Era sloi de gheață. Uitase să mai respire. Strigase la el. Îl zgâlțâise. Buimac, dăduse din cap, de parcă revenise dintr-o altă lume — o lume în care văzuse prevedenii. Apoi, fără o vorbă, se îndreptase spre tejghea și începuse să vorbească cu vânzătoarea. Era o tânără brunetă, cu un păr extraordinar de frumos, care cădea în valuri grele pe umeri. Dar ochii erau cei care te făceau să nu-i mai uiți niciodată… ochii erau de un negru electrizant. Dacă îi priveai mai mult de trei secunde, te hipnotizau.
Gabriel gesticula așa cum nu-l mai văzuse vreodată. Era agitat. În fața ei stătea un om pe care îl descoperea pentru prima dată. Fata era speriată de-a binelea de comportamentul bărbatului cu care împărțise, vreme de cinci ani, nu doar patul, ci și cele mai ascunse gânduri și cele mai îndrăznețe visuri. Se apropie. Îi luă mâna. El se întoarse spre ea și o privi, cu ochii largi, aproape tulburi:
— Îți dai seama? Ea seamănă izbitor cu sora mea mai mică.
— Cum poate să-i semene? Tu mi-ai spus că ea s-a pierdut cu mulți ani în urmă… pe când era adolescentă.
— Și eu o credeam pierdută… dar asta, fata asta, e copia ei, șopti Gabriel.
M-am uitat mai atent la tânără și, într-adevăr, era aceeași față pe care o văzusem odată, într-o fotografie așezată pe masa din livingul socrilor mei. Fotografia stătea mereu în centrul mesei, înconjurată de crini albi. Doar o singură dată pe an era schimbată cu un buchet de trandafiri roșii — atunci când era ziua de naștere a Simonei.
Rareori deschideau subiectul Simona. Iar atunci când o făceau, toți aveau ochii în lacrimi, mâinile frânte și oftaturi prelungi. Din vorbele lor, răzlețe și încărcate de durere, am înțeles că ea se îndrăgostise de un băiat.
Părea că totul era în regulă, până într-o seară, când a plecat cu el la dansuri. Nu a mai venit în acea noapte acasă. Alertaseră tot ce se putea — salvarea, poliția, părinții băiatului — dar nici urmă de ei. Dimineața, băiatul a fost găsit pe malul râului. Simona, însă, nici până în ziua de azi nu a fost găsită. Nimeni nu s-a împăcat vreodată cu moartea ei.
Dacă judecam doar după înfățișare, fata din fața noastră ar fi putut fi, lesne, fiica Simonei.
Dar cum? Cum se ajunsese ca o tânără să semene izbitor cu ea, la mii de kilometri distanță de țara în care se născuse și crescuse?
I-am șoptit lui Gabriel să se calmeze și să abordeze subiectul cu grijă. Să-i spună despre sora lui dispărută, să o întrebe cine îi sunt părinții, dacă…
— Dacă ce? m-a întrerupt el, cu un fel de nerăbdare amestecată cu teamă.
— Dacă știe ceva… dacă își amintește ceva care ar putea să ne lămurească.
Gabriel înghiți în sec și făcu un pas mai aproape de tejghea. Fata îl urmărea cu privirea, precaută, dar nu părea gata să fugă.
— Am avut o soră, începu el, cu o voce joasă, aproape răgușită. Semeni foarte mult cu ea. Cum te cheamă? Cine sunt părinții tăi?
Vânzătoarea clipi de câteva ori, apoi își lăsă privirea în jos, jucându-se cu un șnur roșu pe care îl purta la încheietură. Când vorbi, cuvintele ei erau simple, dar neliniștitoare:
— Mama mea?… Ea și-a început o nouă viață aici, alături de tata. Își dorește să afle ceva din trecutul ei, însă nu poate, iar medicina, în cazul ei, e neputincioasă. A încercat tot — a fost și la hipnotizatori — dar fără folos. Nimeni nu o poate ajuta. Toți spun același lucru: că a suferit o traumă deosebit de gravă, iar creierul ei refuză să-și amintească. I s-a spus că singura șansă ar fi un nou șoc… sau întâlnirea cu cineva care a cunoscut-o în viața anterioară. Dacă ați fi drăguți să stabilim o întâlnire cu mama și tata, v-aș fi foarte recunoscătoare, spuse fata. Poate sunteți chiar fratele ei… și ați putea să o ajutați pe mama să-și aducă aminte. Da, ea e fericită cu noi, dar totuși… parcă ceva lipsește din viețile noastre. Și asta se simte cel mai tare toamna. Are o dată fixă când se închide într-o cameră și plânge în hohote. Când, în cele din urmă, o fură somnul, are coșmaruri. Scoate urlete sfâșietoare, de parcă cineva i-ar smulge carnea de pe ea. Dimineața… dimineața e din nou mama mea.
Acceptăm, chiar dacă Gabriel e livid la față și mâinile îi tremură. Fata își sună mama și stabilește întâlnirea peste o oră, la cafeneaua de peste drum de magazin. Mergem și noi într-acolo și ne așezăm la o masă lângă geam. Peste câteva minute, în fața magazinului se oprește un Mercedes. Coboară mai întâi pasagera: o femeie de aceeași înălțime cu Gabriel, 1,75… poate 1,80 m. Poartă un palton lung și o pălărie cu boruri largi. Bărbatul care o însoțește se apropie de ea, îi spune ceva scurt și intră în magazin. Cele cinci minute care ne mai despart de ora întâlnirii par o veșnicie.
Într-un sfârșit, îi vedem pe toți trei intrând în cafenea.
— Mama, tata, acesta e Gabriel și soția lui, Miranda. Vin din România și au ales orașul nostru pentru vacanța de iarnă, turuie fata, de parcă se temea că cineva s-ar putea ridica brusc și părăsi cocheta cafenea.
Dar nimeni nu se mișca. Toți încremeniseră. Asemănarea e izbitoare, își spune Miranda în gând.
Gabriel schimbă fețe-fețe, trecând de la uimire la certitudine. Femeia din fața lui… este sora lui, Simona. E convins și totuși bulversat. Nu știe cum să reacționeze.
În clipa aceea, femeia face un pas înapoi și scoate un strigăt sfâșietor, un sunet ascuțit care taie aerul cafenelei. Ceștile se opresc din clinchet, conversațiile amuțesc. Toată cafeneaua amuțește. Chelnerița, cu tava în mână, rămâne nemișcată, privindu-i nedumerită. Un bărbat de la masa vecină își oprește lingurița în aer, cafeaua picurând încet pe farfurioară. Un cuplu de turiști, aflat mai în spate, se întoarce brusc spre noi, încercând să înțeleagă ce se întâmplă.
Fata, vizibil tulburată, se ridică brusc și o prinde pe femeie de braț:
— Mamă… mamă, ce e?
Simona — pentru că nimeni nu mai avea vreo îndoială cine era — își duce mâinile la față. Respira sacadat, privirea îi fugea de la Gabriel la Miranda și apoi la fiica ei. Părea prinsă într-un vârtej de recunoaștere și teroare.
— Nu… nu e posibil… șoptește ea, dar glasul îi tremură.
Gabriel se ridică, încet, ca și cum orice mișcare bruscă ar putea să o facă să dispară din nou.
— Tu?! Tu ești cel care m-a violat, cel care a încercat să mă facă una cu pământul! strigă femeia cu voce sfâșiată, cu ochii plini de furie și durere.
Toți rămân cu gura căscată. Cum, Doamne, fratele ei să o fi violat? Nu era posibil. El îmi plângea în poală, își spune Miranda în sinea ei, tremurând de neputință. Se ridică și ea, ajunge lângă femeie și o ia în brațe. Straniu, dar femeia începe să se liniștească sub brațele ei.
Miranda începe să vorbească cu blândețe:
— Totul va fi bine. El e fratele tău, Gabriel. Nu poate fi el cel care ți-a pricinuit atât de mult rău. Sunt soția lui și, timp de cinci ani de când ne-am căsătorit, nu a ridicat mâna la nici măcar un țânțar.
Va urma
