Cunoștință ordinară și admirație pentru o femeie despre care se spune foarte măgulitor – e harnică. Deși asistentul social al Primăriei comunei Mănoilești, Valentina Grosu, nu este doar harnică, ci și o femeie foarte miloasă.
— Ce v-a adus în sectorul serviciilor sociale?
— Am studii pedagogice, dar, la fel ca mulți alții, am lucrat împreună cu soțul în străinătate, am muncit temporar ca educatoare la grădiniță, am crescut copiii, apoi am devenit lucrător social. Am activat timp de 8 ani, am participat la concursul pentru postul de asistent social și al doilea an mă aflu aici.
— Ce vă pare mai greu?
— Mă doare până la lacrimi să privesc la persoanele în vârstă care se confruntă cu dificultăți, iar banii pe care statul îi plătește nu sunt suficienți. Persoanele în etate, mai ales iarna, au nevoie de sume mari de bani, având în vedere că un metru ster de lemne, care, ca și cărbunele, se scumpesc tot mai mult, costă cât o pensie. Ne străduim să-i ajutăm îndată ce avem posibilitate, folosim fiecare ocazie. Acum noi – lucrătorii sociali și medicali, polițistul, primarul – îi vizităm cu toții în permanență pe la casele lor pe bătrânii singuratici, ca, Doamne ferește, să nu înghețe. Avem 4 sate în comună, încercăm să mergem peste tot.
— Câte persoane singuratice sunt în comună?
— Cei doi asistenți sociali au în grijă 22 de persoane, sunt și de care copiii au uitat, au plecat în străinătate, nu le ajută, nu le sună. Cine va veni la acești oameni, dacă nu noi? Trei persoane pentru iarnă au fost trimise la Centrul de plasament din Sculeni, inclusiv o femeie, care, rămânând fără acoperiș și fără documente, a venit în satul nostru. I-am ajutat să le perfecteze, să treacă examenul medical și acum este în Sculeni.
— Munca a schimbat ceva în sufletul dvs.?
— Cred că da. Îmi place foarte mult această muncă, m-am atașat de oamenii care au nevoie de sprijinul nostru, de un cuvânt bun. Numai cât face că oamenii, atunci când îi vizitează lucrătorul social, întreabă când va veni Valentina. Nu există altă muncă, unde să fii atât de așteptată, întâmpinată cu recunoștință. Din păcate, doi lucrători sociali pentru atâtea sate e puțin, pe cei din Novaia Nicolaevca îi vizităm mai rar, dar oricum suntem întotdeauna la curent cu viața locuitorilor de aici, știm dacă toată lumea are lemne de foc, la prima ocazie ne ducem încolo chiar și acum.
—Sunteți din Mănoilești?
— E satul meu natal. Îi cunosc bine pe toți consătenii mei, pe unii din școală, pe alții de când lucram la grădiniță sau din ultimii 10 ani. Știu situația, am fost aproape la fiecare familie. Odată la noi au venit voluntari de la centrul de caritate „Auzi de bine”, doar trei zile au fost, dar au ajutat atât de mult celor care se deplasează cu greu, nu are cine să-i susțină, le-au tăiat lemne, au făcut curat peste tot. Am fost cu ei în acele zile.
— În sat, poate fi creat un astfel de grup?
— Nu, cred că tineretul nostru, din cauza mândriei, nu ar fi dispus să facă aceste lucrări. Au fost și de la o organizație de caritate din Ungheni, au adus 10 pachete cu alimente pentru Novaia Nicolaevca. Oamenii sunt recunoscători nu atât pentru aceste daruri, cât pentru faptul că li s-a deschis ușa casei.
— Iar familia dvs.?
— Suntem împreună cu soțul de 25 de ani, avem trei fiice, cea mai mare a absolvit facultatea de drept, s-a căsătorit, a trăit in Suedia, i-a ajutat și tatălui să-și găsească acolo un loc de muncă, acum este în Norvegia. A doua se pregătește de bacalaureat, mezina este în clasa a VII-a. Fetele sunt minunate, le iubesc foarte mult și sunt mândră de ele. Avem propria casă, am construit-o singuri. În acești 25 de ani am construit o casă și am crescut trei copii.
— Cu ce trăiesc sătencele?
— Suntem în permanență ocupate – casa, familia, copiii, munca îmi ia mult timp, iată ieri nu am avut lumină și ca să reușesc am stat după lucru, am venit acasă la ora 19.00, trebuie sa fac totul în gospodărie, vreau ca și acolo să fie bine. Mai doresc să am timp și pentru mine.
— Cred că oamenii vă sunt recunoscători.
— Oamenii sunt diferiți. Uneori stai de vorbă cu ei, le explici, te ascultă, dar înțeleg ceea ce vor ei. Și problemele lor sunt diferite. Ar fi bine dacă numai lemne n-ar avea, însă mai au nevoie de medicamente, produse, cineva întrece măsura cu alcoolul, sunt și alte cazuri. Vreau să-i ajut pe toți, noi nu împărțim oamenii pe categorii.
— La ce visați?
— Vreau să-mi văd fetele împlinite. Am un serviciu bun, copii minunați, atât timp cât sunt sănătoasă, mă consider împlinită, același lucru îl doresc și copiilor. Să aibă o muncă îndrăgită, cuibul lor, să nu ducă lipsă de nimic. Vreau ca în țară să nu fie nevoiași, să nu existe diferență între cei foarte bogați și cei care nu au cu ce trăi. E una când o persoană nu dorește să lucreze și cu totul alta când depune toate puterile, dar nu reușește.
