Azi, 3 decembrie, marcăm Ziua Internațională a Persoanelor cu Dizabilități, o sărbătoare stabilită de ONU în 1992. În acest context, vă prezentăm povestea de viață a lui Vadim Negură, bărbatul din Pîrlița Ungheniului, care a transformat tragedia într-o lecție de curaj. De la el mai aflăm cum statul l-a ajutat, în ce ar mai trebui să investească ca să le ușureze situația.
Despre el s-a scris și în trecut – un bărbat pe care viața l-a încercat dur, dar care a refuzat să se lase învins. Într-un interviu acordat în 2020 ziarului „Unghiul”, el povestea cu luciditate despre accidentul din 1993, despre reabilitarea anevoioasă și despre deviza care l-a ținut în picioare: „pentru mine nu a existat decât înainte”. Astăzi, la 53 de ani, Vadim trăiește aceeași deviză, cu aceeași demnitate. Numai că între timp familia i s-a schimbat, experiențele s-au adunat, iar drumul lui a căpătat un alt sens — mai matur, mai împăcat, dar la fel de hotărât.
O viață schimbată într-o secundă
„Mă numesc Vadim Negură… Sunt persoană cu dizabilitate și mă deplasez într-un scaun rulant, în urma unui accident de motocicletă suferit în anul 1993”, așa a început discuția noastră – simplu, cu bunăvoință și cu o privire senină – dovadă că interlocutorul meu e un om pozitiv. După absolvirea școlii din satul natal, a studiat specialitatea lăcătuș-mecanic locomotivă. A făcut armata în Germania, între 1990–1992, iar imediat după revenire și-a finalizat studiile și s-a angajat în domeniu — „din prima zi după absolvire”.
Accidentul care avea să-i schimbe viața s-a întâmplat pe 10 octombrie 1993, avea doar 21 de ani, în apropierea satului Elisavetovca, localitate din comuna Zagarancea aflată în apropiere de traseul național Ungheni-Chișinău. S-a urcat pe motocicleta — una pe care nu o mai condusese până atunci — și, pe un drum uscat, într-o zi perfect obișnuită, a pierdut controlul vehiculului. A „zburat de pe drum”, iar ceea ce a urmat a fost o succesiune de greșeli involuntare: oameni care treceau fără să intervină, gesturi bine intenționate, dar periculoase, și un transport necorespunzător care avea să-i influențeze ireversibil starea de sănătate. „Mă duceam la un unchi, cu o motocicletă pe care nu o mai condusesem niciodată. Noi reparam motociclete și le vindeam, iar aceea era prima dată când urcam pe acel model. Ziua era frumoasă, cu soare, nu ploua. Nu știu exact ce s-a întâmplat — poate o defecțiune tehnică sau poate viteza pe care aveam era prea mare — dar pe traseu am pierdut controlul și am zburat de pe drum. După accident, nimeni nu s-a oprit imediat. Era miezul zilei. Oamenii treceau, se uitau, dar nu intervenea nimeni. M-am târât singur până la marginea drumului, ceea ce, ulterior, medicii mi-au spus că a fost strict interzis — nu trebuia să mă mișc deloc. În cele din urmă, a oprit un autocar, iar șoferul m-a ridicat de mâini și de picioare și m-a urcat în vehicul. Din nou, total greșit, dar oamenii nu știau atunci tehnicile de intervenție în asemenea cazuri și nici telefoane mobile nu erau ca să poată suna la ambulanță”, își aduce aminte el.
Operații, drumuri, speranțe
A urmat calea anevoioasă a recuperării. A suportat trei intervenții chirurgicale în țară și peste hotare. Trei operații, ani lungi de reabilitare, diagnosticul sever de fractură la nivelul coloanei vertebrale. Specialiștii din Germania i-au spus mai târziu că, dacă intervențiile și îngrijirea ar fi fost corecte din primele ore, ar fi putut ajunge cel mult să meargă în baston. Dar anii ’90 erau crunți, iar tratamentul — imposibil de accesat financiar.
Cum a învins depresia și neputința; „Am fost DJ, am muncit cât am putut”
„A fost greu să mă adaptez. Nimeni, nici la școală, nici în viață, nu ne învăța ce înseamnă o astfel de traumă sau cum să te confrunți cu ea”, îmi mărturisește Vadim. Totuși, atunci ca și acum, el nu a stat cu mâinile în jos. A muncit. S-a reinventat. A fost DJ la nunți și evenimente, a lucrat la Casa de Cultură, a făcut taximetrie cu o mașină adaptată adusă din Ungaria, a sudat plastic în ateliere, a vândut piese auto. Alături de el a fost familia și prietenii. „ Totuși, nu am stat cu mâinile în jos. Părinții, sora, cumnatul și prietenii m-au susținut enorm. Cumnatul meu mi-a dăruit un aparat de sonorizare, iar eu am început să merg la nunți, cumătrii, serate, chiar și la școală, unde cântam sau făceam discotecă. Am fost angajat și la Casa de Cultură ca DJ. Mai târziu, cumnatul meu mi-a adus o mașină adaptată din Ungaria, ceea ce m-a ajutat să fiu și mai independent. Am făcut și un pic de taximetrie. Am mai lucrat la un magazin de piese auto, dar și în atelier, unde sudam plastic — bare de protecție și alte piese. Asta mi-a dat multă putere. Eram printre oameni, eram util. Pentru mine nu a existat decât înainte”, subliniază el. Și exact așa continuă și acum.
Sportul – aliatul de nădejde în recuperare
Chiar de mic Vadim Negură a făcut sport, ceea l-a ajutat mult. „În școală făceam haltere și atletism, eram foarte puternic”, îmi spune. În vreme de restriște sportul a rămas marea lui ancoră. Datorită faptului că are pregătirea necesară participă la competiții destinate persoanelor cu probleme locomotorii. „Am participat la spartachiade, concursuri, competiții — uneori chiar alături de persoane fără dizabilități. Acum am probleme la încheieturi și nu mai practic la același nivel”, povestește el.
Nevoia urgentă de centre de reabilitare
Pe lângă tratamentul medicamentos Vadim a făcut și exerciții la paralele, acasă, în lipsa centrelor adaptate din Moldova. „Recuperarea mi-am făcut-o singur, acasă, cu exerciții, mai ales la paralele. În Moldova, din păcate, sunt foarte puține centre de reabilitare adaptate persoanelor în scaun rulant — practic deloc”, specifică el. Ultimul tratament profesionist l-a făcut în 2015, în Crimeea, tot din resurse proprii. Statul nu i-a oferit niciodată vreo subvenție pentru reabilitare. „Ultima dată am fost în Crimeea, în 2015, la un centru specializat. Acolo am mers de mai multe ori, însă totul era din banii mei. Statul nu m-a ajutat niciodată cu vreo subvenție pentru astfel de tratamente”.
Obstacole invizibile: rampe „de formă” și acces dificil
Vadim Negură și-a spus mereu că trebuie să se descurce, iar celor care trec prin situații similare le recomandă să nu piardă timpul. „Viața e una singură și merită trăită din plin, chiar dacă ești în scaun cu rotile sau ai o altă dizabilitate. Important este să te reinventezi și să nu renunți. Desigur, există multe impedimente. De pildă, pentru persoanele care folosesc scaun rulant, accesul în instituții rămâne o provocare majoră. Multe rampe sunt construite doar pentru a bifa o cerință, fără să fie funcționale în realitate, iar asta nu doar că nu ne ajută, dar ne pune în și mai multe dificultăți”, explică el.
Cum l-au ajutat asociațiile obștești să se descurce
În continuare ne spune că ar mai trebui de investit și în instruiri – multe persoane nu cunoasc cum să folosească scaunul rulant și particularitățile lor. „Eu am învățat cum să folosesc corect scaunul datorită angajamentului asociațiilor obștești. Tot de la ele am aflat cât de diferite pot fi scaunele, în funcție de modul în care sunt fabricate și de terenul pentru care sunt concepute. Un scaun pentru asfalt, de exemplu, nu seamănă deloc cu unul pentru drum de țară.
Spitalele – o provocare pentru persoanele în scaun rulant
La spital am ajuns foarte rar. Prefer să merg direct la medic pentru consultații, dar să rămân internat – nu. Instituțiile medicale nu sunt suficient de bine dotate pentru persoanele cu mobilitate redusă, iar asta spune multe.
Parcările accesibile – aproape inexistente
În oraș au apărut parcări noi, dar, din păcate, aproape niciuna nu este destinată persoanelor cu dizabilități. Doar la Kaufland găsești locuri adaptate. Eu cred că oamenii nu ar trebui să se plângă.
„Nu te plânge, muncește și crede în tine”
Sfatul lui Vadim Negură pentru oameni este că toți ar trebui să muncească, să creadă în propriile puteri și să-și trăiască viața, așa cum este ea. „E bună și speranța, dar ca să o realizezi trebuie să muncești”, conchide dânsul.
Model de reziliență și demnitate
„Pe Vadim îl cunosc de mai bine de 15 ani. În ciuda obstacolelor pe care le întâmpină, continuă să-și construiască o viață plină și echilibrată, în spiritul motto-ului său: „Și eu pot, în felul meu”. Exemplul lui arată că o relație de familie este nu doar posibilă, ci și împlinitoare. Din păcate, societatea încă are prejudecăți legate de capacitatea persoanelor cu dizabilități de a avea o familie, copii sau un partener. Faptul că cineva reușește toate acestea sparge bariere mentale și schimbă percepții. Pentru mine, Vadim este un model de reziliență și curaj. Este activ, optimist și a învățat să depășească dificultăți reale: probleme de accesibilitate, discriminare, durere fizică, limitări logistice. Forța lui interioară inspiră, aproape firesc, dorința de a-ți depăși propriile obstacole. Iar atitudinea sa pozitivă valorează enorm. Povestea lui Vadim demonstrează că succesul nu înseamnă doar bani, statut sau performanțe fizice. Înseamnă să-ți trăiești viața cu demnitate, cu sens și cu bucurie — iar acest tip de succes este universal motivant”, ne spune Svetlana Arhiri, șefă Direcție Protecția Persoanelor în Vârstă și a Persoanelor cu Dizabilități, STAS Ungheni, ATAS Centru-Vest.
STAS Ungheni – sprijin pentru persoanele cu dizabilități și vârstnici
Direcția protecția persoanelor în vârstă și a persoanelor cu dizabilități din cadrul Structurii Teritoriale de Asistență Socială Ungheni din cadrul Agenției Teritoriale Centru-Vest oferă servicii sociale menite să asigure suport, îngrijire și incluziune socială pentru persoanele în nevoie. Printre acestea se numără: asistență personală la domiciliu, îngrijire în case comunitare, servicii de zi și plasament, consiliere psihologică și juridică, suport pentru protezare și ortopedie, precum și servicii temporare „Respiro” pentru familiile care îngrijesc persoane cu dizabilități severe. Prin aceste servicii, STAS Ungheni contribuie la creșterea autonomiei și calității vieții beneficiarilor, încurajând incluziunea lor activă în comunitate.
Potrivit Svetlanei Arhiri, șefă Direcție protecția persoanelor în vârstă și a persoanelor cu dizabilități, STAS Ungheni, ATAS Centru-Vest, de Serviciu social, „Asistență personală” beneficiază 306 persoane cu dizabilități severe, printre care se numără și Vadim Negură. Serviciul dat este destinat persoanelor cu dizabilități severe și în cadrul acestuia sunt angajați 306 asistenți personali și 4 șefi.
