Sfârșit. Început aici.
Victor
Victor foarte greu a dus-o la orfelinat, el era mai slăbuț și mai mic decât copiii de vârsta lui, din acest motiv permanent îl obijduiau alți copii.
Niciodată pe Victoraș nu a dorit nimeni să-l înfieze, el mereu privea cu invidie când cineva dintre copii era înfiat. Un coleg de clasă de al lui Victoraș, Nicușor, care îi mai lua apărarea când cineva îl obijduia, în sfârșit a fost înfiat. Victoraș s-a întristat, unicul băiat care îl apăra a plecat de la orfelinat.
După două luni de zile Nicușor a fost adus înapoi la orfelinat. Victor, când l-a văzut, s-a bucurat nespus. Ei erau colegi de clasă și dormeau în aceeași cameră.
Nicușor a spus: „Nu mai vreau să fiu înfiat, la fiecare pas eram certat ori lovit, ba că nu țin lingura cum trebuie, ba că nu mănânc frumos, dar și că mănânc prea mult, ba că mersul îmi este urât și tot așa mai departe. Deunăzi i-am auzit cum se certau din cauza că m-au înfiat, mie îmi era frică de ei, dar nu am rezistat, am intrat în camera lor și le-am spus: duceți-mă înapoi la orfelinat, altfel eu singur am să fug și va fi mai rău pentru voi. Și iată-mă în camera noastră, e mai bine aici decât să fii înfiat de niște oameni egoiști și răi, mereu le părea că mănânc prea mult”.
Nicușor tot nu avea pe nimeni, când era vacanță, alți copii se mai duceau pe la rude ori la bunei, dar ei rămâneau la orfelinat. Aveau noroc că îi aranjau la taberele de odihnă pentru toată vara, aici ei se simțeau fericiți. Așa au trecut ani de școală, acum el învăța al doilea an la școala profesională.
Victor crescuse, se maturizase, era un tânăr frumos, semăna mult cu Ana, avea ochii frumoși căprui și părul bogat de culoare castanie. El deseori își punea întrebarea: „Cine sunt părinții mei, de ce eu nu am nici mamă, nici tată, nici bunei?”.
Se gândea, când va termina școala, să-și caute părinții.
Lenuța
Lenuța s-a născut mai fericită, când împlinise patru luni a fost înfiată de o pereche de tineri din satul Rezeni raionul Ialoveni, Rodica și Ion Negară. Ei erau oameni gospodari, stimați de lumea din sat, aveau casă construită modernă, fântână în ogradă, aveau și un foișor construit de mai mare frumusețea sub un nuc frumos rotat, însă nu aveau copii. Ei aveau cam la treizeci și cinci de ani, au apelat nu o dată la ajutorul medicilor, dar totul a fost în zădar.
Ambii s-au sfătuit și au hotărât să înfieze o fetiță. Spre norocul lor, la casa de copii tocmai lucra o rudă a Rodicăi, aceea a îndrumat-o ce documente să pregătească și repede să umble că este o fetiță de patru luni foarte drăguță și ei au posibilitatea să o înfieze.
Fetița a fost înfiată, i-au lăsat numele Lenuța, pentru ei cu înfierea fetiței li se luminase viața, ei trăiau bine, dar cu zi ce trecea le era urât fără copii, acum ei erau pe deplin fericiți, viața lor a prins o altă latură fericită. Lenuța creștea o fetiță liniștită, deșteaptă și ascultătoare. Anii treceau, la școală Lenuța era activă, învăța bine.
Rodica era croitoreasă și Lenuței, cu anii, a început să-i placă meseria de a coase haine. După ce a terminat școala nu a vrut să plece nicăieri să învețe, ei îi plăcea croitoria. Înțelegea că poate nu este de ajuns numai ceea ce a învățat de la mama ei și știa că este o școală de croitorie, dar până ce nu voia să se despartă de familie. Lenuța era foarte atașată de mama și tatăl ei.
Când era în clasa a doua, fetița vecinei, Clara, venind de la școală, îi zise: „Lenuța, tu știi că părinții tăi nu-s părinții tăi adevărați, pe tine te-au luat de la casa de copii când erai mică, tu ai alt tată și altă mamă”.
Lenuța a tresărit auzind cuvintele Clarei, dar pe față nu a arătat și a spus: „Poate este așa, dar eu am cei mai buni părinți din lume și eu îi iubesc foarte mult, și ei mă iubesc pe mine”.
Niciodată nu i-a spus Rodicăi de cuvintele Clarei, nu a vrut să o întristeze pe mama sa. Între timp Ignat l-a găsit pe Victor, s-a dus în cămin la dânsul, s-a prezentat și i-a spus: „Victor, tu este căutat de mama ta biologică, mai drept spus, de soțul ei, la rugămintea mamei tale”.
Victor nu și-a arătat mirarea pe față și a zis: „Știți, domnule Ignat, eu mai am de învățat trei luni și mă gândeam să mă apuc să-mi caut părinții, dar dacă m-ați găsit, este mai bine”.
Ignat l-a sunat pe Sabir și acela a venit grăbit la oficiu. Aici Sabir, văzându-l pe Victor, a izbucnit în plâns, spunând: „Doamne, cât de mult seamănă cu Ana”. El, cu mâinile tremurânde, scosese fotografia Anei și o dădu lor să o privească, și Victor și Ignat au văzut cât de mult ei semănau.
Ignat, în numele lui Sabir, a sunat părinții Lenuței, pe Rodica și Ion, și le-a zis: „Vă rugăm să ne permiteți să venim la dumneavoastră acasă pentru a-i face cunoștință Lenuței cu fratele ei mai mare, Victor, și cu soțul Anei”.
Aceia s-au învoit. Sabir, la rândul său, la achitat pe detectivul Ignat și l-a rugat să meargă cu el la Rezeni. Pe la ora mesei ei erau la poarta părinților Lenuței.
Au intrat în ogradă. Sabir, privind-o pe Lenuța, a văzut-o aievea pe Ana lui, atât de tare ele semănau. El a cuprins-o și iarăși a lăcrimat, atât de tare el a iubit-o pe Ana, că, văzându-i fiica, parcă o vedea pe ea. S-au așezat în foișor și a pornit convorbirea. Sabir vorbea nu chiar bine în limba română, dar totuși a explicat că Ana a fost soția lui, că a lucrat în hotel ca dereticătoare și le-a lăsat lor moștenire câte o sumă de bani. El a scos și le-a dat câte cincizeci de mii de euro și bijuterii Lenuței și lui Victor. Le-a arătat fotografii de ale Anei, ei priveau și vedeau cât de mult semănau cu mama lor.
Sabir din partea lui, pentru că au crescut-o pe Lenuța, că au avut grijă de ea, le-a dat părinților ei zece mii de euro.
Lenuța s-a bucurat foarte mult, a mulțumit lui Sabir și a spus: „Eu de banii acestea îmi voi deschide un atelier de croitorie și îi voi pune denumirea „Atelierul ANEI”.
Victor, la rândul său, a zis: „Eu îmi voi procura o casă”.
Toți erau mulțumiți, lui Sabir nu-i venea să se ducă acasă, el aici își găsise rude apropiate sufletului lui. Ion și Rodica au întins o masă bogată pregătită ca la moldoveni. Sabir a spus că așa masă pregătea Ana, el era bucuros de primire, Ion și Rodica l-au oprit să mai petreacă câteva zile în ospeție la dânșii, Sabir s-a învoit.
Peste câteva zile Sabir, petrecut de familia Negară, de Lenuța și Victor, a zburat în Turcia, spunându-le la despărțire: „Când veți avea posibilitate să veniți la Istanbul, eu vă voi întâlni și vă voi arăta mormântul mamei voastre”.
Cu aceste cuvinte Sabir s-a despărțit călduros de copiii Anei.
