Nu ne-am văzut o perioadă îndelungată de timp. Desigur, de atunci el a devenit mai matur în toate sensurile acestui cuvânt, altfel nici nu putea fi – toți medici care au gustat pâinea amară din Angola, Yemen, ca Vadim Rusu, se întorc de acolo mai maturi. Acum, el de doi ani conduce unitatea de primiri urgente a Spitalului Raional Ungheni. În dimineața când ne-am întâlnit, arăta obosit după o gardă de 24 de ore, dar acest lucru nu a perturbat discuția noastră.
— Am stat de vorbă atunci când, din cauza situației economice, lucrați în domeniul tehnologiilor informaționale.
— A fost în perioada când medicii primeau mai nimic, iar eu am familie, ca mulți dintre noi, copii mici. Dar nu am putut renunța la medicină, de aceea am ajuns într-un oraș mic din Angola. Rezidențiatul l-am făcut în secția de boli infecțioase a spitalului din Chișinău, iar peste hotare mi-a fost dat să mă ciocnesc de astfel de infecții, pe care le cunoșteam doar teoretic, cum este holera, malaria, febra galbenă.
— Nu v-a fost frică să vă infectați? V-ați vaccinat?
— De bolile infecțioase te salvează igiena obișnuită, iar vaccin se face numai contra febrei galbene. Am căpătat o experiență foarte bună. Desigur, oamenii de acolo trăiesc altfel, ei sunt îngrijorați cu totul de altceva. Când vezi toate acestea, înțelegi că noi nu trăim chiar așa de rău. În plus, suntem oameni orientați social, ne place să mergem în ospeție, să invităm la noi, să ne întâlnim, să vorbim, avem nași, cumetri, ei acolo nu au așa ceva, nu ține de tradiția lor. În același timp, în mod surprinzător, în spitalele lor există echipamente destul de moderne. Abilitatea de a lucra la ele acum îmi prinde bine.
— Ce instituție ați absolvit?
— Școala nr. 4, apoi am intrat la Colegiul de Medicină, am învățat doi ani și m-am înscris la Universitatea de Medicină „Nicolae Testemițanu”. Acum nu-mi mai amintesc ce concurență a fost, dar știu cu siguranță că nu era mică. Am ales pediatria, probabil, pentru că iubeam copiii. Am o soră mai mică, iar acum îmi cresc două fiice, cea mai mare are 13 ani, cea mai mică – 10.
— Vă era dor de fete în Africa?
— Nu am cuvinte să spun ce mult. Vorbeam aproape în fiecare zi, ne vedeam unul pe celălalt, dar în același timp ești lipsit de posibilitatea de a urmări cum îți cresc copiii, pentru că atunci când am plecat, o fiică avea 5 ani, iar cealaltă – 2. Nu există altceva mai bun decât când ai alături oamenii dragi.
— Cu ce se ocupă soția?
— E și ea medic, conduce secția de pediatrie. Peste hotare am plecat numai eu, deoarece nu voiam să-i pun sănătatea în pericol.
— S-a realizat ideea dvs. lansată, probabil, la întoarcerea acasă – de a picta pereții din secția de copii, a crea o atmosferă agreabilă pentru pacienții mici?
— Nu a fost încă pusă în aplicare, dar nu-mi pierd speranța. Doar copiii rămân copii, totul trebuie făcut mai bine pentru ei, mai pozitiv, mai ales când se află în spital.
— Secția dvs. este probabil una dintre cele mai bune din țară?
— Astfel de unități sunt mai multe, dar ar trebui să fie în toate spitalele zonale, cum e al nostru. Unitatea se numește de urgență de aceea că aici putem ajuta acum pacienților în orice stare. Ziarul a scris deja că există trei săli, începând cu cea de resuscitare. Avem, de asemenea, posibilitatea de a face mici intervenții chirurgicale.
— Ce ar trebui să facă pacienții cu trimiteri de la medicii de familie?
— Îi primim ca și înainte. Pentru ei s-a făcut o intrare separată și un cabinet. Аș dori să menționez că uneori oamenii ar trebui să fie mai răbdători. Este clar că ceva îl doare, dar ar trebui să înțeleagă că dacă doctorul nu a venit imediat, nu înseamnă că el nu vrea, ci nu poate. E posibil că, în acest moment, specialiștii salvează viața unei alte persoane. Din păcate, în unitate nu sunt destui specialiști, avem state de personal mici, prevăzute pentru fosta secție de internare. Cu toate acestea, sperăm că problema va fi rezolvată.
— Unitatea de primiri urgente va deveni, probabil, o scăpare pentru oameni în zilele de odihnă și cele de sărbătoare?
— Să sperăm că nu se vor adresa la noi atunci când temperatura va crește la 37,5 grade, ci numai când este absolut necesar, când nu se pot lipsi de intervenția medicilor.
— Cât timp vă rămâne pentru fetele dvs.?
— Desigur, pentru casă, pentru familie timp îmi rămâne nu prea mult. Din fericire, una dintre fetele mele – soția – mă înțelege foarte bine, deoarece se află într-o situație similară.
— Ce planuri de viitor aveți?
— Nu am planuri ambi-țioase, doar marea mea dorință de a-mi face munca perfect.
