Astăzi stăm de vorbă cu ungheneanul Ion Bejenaru, un om original, un interlocutor neobișnuit, tatăl celui mai puternic boxer din lume în versiunea WBC, numit „tunetul din Moldova”.
— Ce simte tatăl campionului mondial între profesioniști, versiunea WBC?
— În momentul în care se anunță, deși pare destul de ciudat, nu am euforie, doar bucurie. Mai înainte mă gândeam că dacă Costel va fi campion al Moldovei voi avea o bucurie foarte mare. Iar înainte de luptă încep a-mi face griji, mă gândesc numai la acest lucru, privesc luptele adversarilor săi, analizez, îi sun fiului și îi spun: fii atent la asta și la asta, în runda a 5-a el începe să slăbească.
— E un sport dur și crunt…
— E dur, dar nu e crunt, uneori viața te bate mult mai tare, când te uiți la toată această nedreptate din țara noastră. Se pare că totul se face împotriva oamenilor…
— „Pe viu” ați văzut luptele fiului?
— Am fost în America. Am văzut lupta profe-sioniștilor și era să fac un infarct, suport foarte greu. Atunci, la 25 noiembrie, când l-a învins pe Thabiso Mchunu și și-a apărat titlul de campion mondial, cineva a menționat: mare lucru, un oarecare negru. Nu s-a gândit că acest sportiv, din 18 lupte a pierdut doar 2, iar 11 le-a finalizat cu knockouturi. Când fiul s-a întâlnit cu el, nimeni nu i-a dat șanse de a câștiga, chiar și casele de pariuri, au scris despre el că e un necunoscut. Iar această incertitudine știți de unde vine? Acum trei ani, Costel a fost partener de antrenament al unui campion din Rusia. După victorie acela l-a invitat la restaurant. Când a sunat telefonul și a început să vorbească, s-a făcut palid, apoi a explicat că i-a telefonat președintele țării. Asta e atitudine. Iar la noi? Cineva de la noi a ajuns pe acel ring, ca fiul meu, pe care au luptat Mike Tyson, Muhammad Ali? Vreau să spun că în urmă cu câțiva ani am fost cu fiica mea la înmânarea premiilor campionilor, care s-au dovedit a fi mai mulți decât locuitorii din oraș, dar nimeni nu și-a amintit că în sală se află campioana Europei, vicecampioana mondială, deținătoarea medaliei la Cupa mondială. Ea nu avea nevoie de diplomă, dar acest lucru vorbește despre atitudinea față de sport și de sportivii care au obținut ceva. În schimb, despre Usatâi știu toți… Pe oameni mai mult îi interesează știrile senzaționale. La televiziune mi s-a spus odată: ce vă costă să plătiți 200 de dolari și să vă promovați fiul? De ce eu trebuie să plătesc ca fiul meu care este cunoscut în toată lumea, să fie promovat în țara sa? Nici lui nu-i trebuie asta. Are nevoie țara, altfel cu ce îi rămâne să se mândrească, cu cei mai corupți funcționari? Nu, nu este politică, ci faptul că la noi copiii nu au de la cine să ia exemplu…
— Ați trăit toată viața în Ungheni?
—Nu toată viața. Între 1970 și 1982 am trăit în Bender, în cel mai criminogen cartier – Homuteanovka – și aș fi putut ajunge acolo unde au ajuns mulți, dar m-a salvat lectura — citeam foarte mult. Apoi m-am întors în Ungheni. Am fost o jumătate de an în America, unde e rai adevărat, am avut posibilitatea de a rămâne acolo, dar… mă trăgea acasă.
— Costel s-a stabilit pentru totdeauna în acel paradis?
— Iată anume acest lucru mă îngrijorează. El spune, cine are nevoie de mine acolo? Păcat că pleacă cei mai buni, pleacă creierii din țară. Păcat că nu am avut și nici nu avem o guvernare normală. Doare că nimeni și niciodată nu va întreba de ce a plecat, de exemplu, Costea? Era rău? De ce e unicul? Dacă ar fi fost o conducere bună în sport, ar fi trebuit să zboare capete.
— Dar pentru el este cea mai bună alegere.
— Pentru el – da, dar nu pentru țară și nu pentru mine. Eu, pot spune, mi-am pierdut fiul, nepoții, care vorbesc limba engleză. Ca să-i văd, trebuie să zbor peste ocean.
— Să vorbim despre faptul că tatăl lui Constantin, de asemenea, nu este lipsit de talent. Ce puteți face cu propriile mâini?
— Dacă voi spune că pot face orice, mă veți crede? Este dificil să-i explici omului care nu poate bate un cui, că tu poți ceva. Casa? Am de mult una cu 2 etaje și am construit-o cu propriile mâini. Mașină? Nu am. Iată încă o prostie… Mașina mea cu numere românești jumătate de an a stat acolo sub gard, pentru că la noi legea e prostească. Dacă ai cumpărat din Germania o mașină cu 1000 de euro, aici trebuie să dai 5000 pentru a o legaliza. Aș mai înțelege dacă astfel i-ar proteja pe producătorii autohtoni.
— Să continuăm despre mâinile de aur ale tatălui.
— Am și un cap de aur… Nu sunt țepos, ci cu dreptate. Noi și așa tăcem, și? Știu a face ceea ce trebuie să facă un bărbat. Toată mobila din casă am făcut-o din lemn de stejar cu mâinile mele, deși nu sunt tâmplar. Trăsura? Ea stă, deocamdată nimeni nu are nevoie de ea. De ce am făcut-o? Îmi place să fac ceea ce nimeni nu face. Am vrut să construiesc și un iaht, dar…
