În cadrul unui eveniment ce s-a desfășurat la Gimnaziul Petrești am avut oportunitatea să vizitez Centrul de Istorie și Etnografie, aflat în incinta instituției de învățământ. V-ați imaginat vreodată că istoria de secole a unui sat poate încăpea pe câțiva metri? Uite, că s-a putut. Este aranjat cu dibăcie și iscusință totul, pe succesiunea evenimentelor istorice ale satului. Cel mai interesant e că ghizi sunt elevii, ceea ce dovedește că localitatea are viitor.
Toată incursiunea noastră se sfârșește în „casa mare” care la moldoveni este o odaie unde se păstrau și se mai păstrează cele mai de preț lucruri ale familiei. În trecut, acele obiecte erau lucrate manual, fiecare îşi avea locul său, care formează un ansamblu bine chibzuit, îmbinat din covoare, lăicere, prosoape, obiecte din lemn şi ceramică, mobilier etc. În „casa mare” un rol deosebit îl joacă peretele „orb” din centru fără ferestre, înfrumuseţat cu un covor mare, în faţă un oslon cu spetează acoperit cu lăicer vrâstat, o masă mare cioplită manual de meşteri, acoperită cu o faţă de masă împodobită cu horboţică.
Povestea covorului de pe „peretele orb” din „casa mare” a centrului respectiv e una deosebită și interesantă. El este o dovadă de netăgăduit a unei perioade din istoria poporului nostru – anii grei ai războiului mondial și urmată de foamete. Țesut din fire din lână de străbunica Galinei Moraru, specialistă în cadrul Secției Cultură și Turism Ungheni, și a Mariei Cucu, profesoară la gimnaziul local, covorul datează de prin 1900. La redarea celor două perechi de tineri au fost folosiți coloranți naturali. Galina Moraru ne povestește că străbunica ei a fost o adevărată meșteriță: „Ea a țesut multe covoare, care i-au salvat viața ei și a copiilor ei. Pe timpul foametei multe dintre covoarele străbunicii au fost date pe mâncare. Pot să afirm că datorită acelor covoare noi suntem azi”. Despre covorul de la centru ne spune că menirea lui a fost să înfrumusețeze unul dintre pereții din „casa mare”, dar în timpul celui de-al doilea război mondial el a servit drept plapumă pentru soldați.
”După revenirea la Petrești (locuitorii satului au fost evacuați la Catranâc din raionul Fălești), mama a găsit casa devastată și multe lucruri erau dispărute, printre care și covorul. După un timp oarecare ea îl vede în casa unui gosopodar din sat. Îi spune omului că acesta este al ei și omul fără nicio problemă întoarce covorul mamei, spunându-i că l-a găsit în tranșee, urmă a luptelor date pe teritoriul satului”, ne mai mărturisește Galina Moraru. În continuare ea adaugă că tot ce-a fost în casa mamei i-a rămas surorii ei și atunci când s-a decis să se deschidă acest mic muzeu nu au ezitat nici una ca acele lucruri ale mamei să le doneze instituției, fiindcă se merită ca generațiile tinere să-și cunoască istoria. „Știți, de fiecare dată când vizitez centrul mă regăsesc în casa bunicii și a mamei mele”, spune emoționată interlocutoarea mea.
