Sociabil, energic, carismatic, cu un bun simț al umorului – așa îl cunosc pe Gheorghe Florea, inspector-șef al Biroului Vamal Ungheni, iar acum vă propun și dvs. să faceți cunoștință cu el. Ce-i drept, nu știam că are un atașament deosebit față de mama sa…
— Ce este special în satul dvs. de baștină, Mănoilești?
— Mai întâi de toate, oamenii buni și muncitori. Chiar și satul are suflet, și sufletul meu e doar în acest sat. E satul unde se dansează ca nicăieri în altă parte, dacă ne amintim „Coasa” și „Sârba din Mănoilești”. Părinții mei în anii `80 ai secolului trecut au dansat în ansamblu și chiar au participat la un show care a avut loc la Palatul Național. La început ei nu doreau, dar eu, fratele și sora am insistat să plece. Dacă ați ști cu ce entuziasm ne povestea tata – Dumnezeu să-l ierte – despre această călătorie, că a făcut cunoștință cu Nicolae Sulac și Nicolae Glib, că la masa pe care au pus ceea ce au adus de acasă au fost invitați artiști vestiți și au stat împreună cu ei. Ansamblul bătrânilor noștri a evoluat și pe scena Sălii cu Coloane a Casei Sindicatelor de la Moscova. Îi mulțumesc pentru acest lucru pământeanului meu, Anton Cotici.
— La ce visa băiatul din Mănoilești, Jora Florea, care pe atunci, probabil, nici nu auzise cuvântul „vameș”?
— Eu, bineînțeles, niciodată nu am crezut că voi fi unul dintre ei și atunci nu auzisem acest cuvânt. Satul nostru era oropsit, aveam doar școală primară, deși copiii erau mulți. Așa că 8 clase am absolvit deja în Vulpești, iar 10 – la Unțești. Niciodată nu m-am plâns de noroi, de frig, nu am spus că nu vreau să învăț. Noi, toți cei șapte copii ai părinților noștri, după ce se terminau lecțiile la școală, veneam acasă, mâncam, apoi plecam să paștem oile, surorile îngrijeau de pui, ne duceam cu mama la muncă în câmp, iar seara, la lumina lămpii cu gaz, ne pregăteam temele. Eu eram cel mai neastâmpărat, de aceea mama întotdeauna spunea că voi fi cioban sau om mare, dar eu voiam să devin marinar militar. Frații, sora au învățat de agronomi, unul – de veterinar, iar pe mine mama încerca să mă convingă, chipurile, ce fel de marinar din tine, unde să te duci la capătul lumii. După clasa a 10-a băiatul din Fundoaia, așa se numea o parte a satului, a plecat la Jitomir, la școala de artilerie, dar compunerea despre Lermontov, după ce l-am studiat pe Ion Creangă, nu am putut să o scriu și m-am întors acasă. Tocmai era ziua Sfințiilor Petru și Pavel, era hram în sat, acasă așteptau oaspeți, eu plângeam că nu am intrat, iar mama – de bucurie că m-am întors acasă. Cu alte cuvinte, am absolvit în Bender școala profesională și am devenit motorist-timonier. Am făcut armata în trupele de rachete, în Cehia. Am lucrat la Ungheni, la întreprinderea de navigație, am absolvit prin corespondență școala fluvială din Kiev, iar după 13 ani, am plecat de acolo.
— De câți ani munciți la vamă?
— De pe 2 februarie 1989. Profesia la care nu am visat îmi place foarte mult, aici ești elev veșnic. Fiicele mele mai înainte se mirau că tata e mare, dar tot mai învață.
— Deseori îi întreb pe interlocutori despre istoria neamului lor. Ce ne puteți povesti?
— Știu că bunicul meu, Iacob Florea, s-a născut în 1884, bunica – în 86, tata mamei, Iustin Andrușcă, în 1901 și a trăit 90 de ani. Ambii au fost gospodari adevărați și din această cauză bunicul Iustin a fost deportat în regiunea Tiumen. Mama a scăpat de această soartă, deoarece la 16 ani s-a căsătorit. Ea a fost cel mai mare copil în familie, în plus, a rămas de mică fără mamă, iar bunicul s-a căsătorit din nou. A fost deportat ca chiabur, pentru că avea 2 boi, car, plug și boroană, iar în casa lui a fost situat sovietul sătesc. S-a întors abia în anul 1955.
— Se întâmplă să vă adunați toți împreună?
— Ne adunăm, dar nu reușim să fim cu toții. Imaginați-vă, bunicul Iustin a avut vreo 70 de nepoți și strănepoți, mama mea – 20 de nepoți și 24 de strănepoți. Acum, reprezentanții neamului nostru trăiesc în Canada, Anglia, Cehia, Franța, Rusia, Italia.
P. S. Conversația noastră s-a întrerupt la jumătate de cuvânt, dar sper că o vom continua deja cu Vera Florea, vom vedea covoarele, broderiile făcute de mâinile ei, vom sta la umbra frasinului de o sută de ani și vom vorbi de la inimă la inimă.
